Philip K. Dick: Blade Runner

Luna asta am avut chef de SF, mult SF. Am început cu seriale, mai exact cu Westworld, la care am devorat prima serie, dar mi-am pierdut interesul la a doua, am început și am terminat Blade Runner (cartea) și am băgat la greu Battlestar Galactica.

În toate filmele & cartea menționate mai sus androizii aproape că nu pot fi deosebiți de oameni: arată la fel, au ”componente” biologice, gândesc, au conștiință, atâta doar că nu prea mor, spre deosebire de noi. De ce oare oamenii trebuie să se privească în oglindă, chiar și atunci când e vorba de o mașinărie foarte avansată? Oare roboții foarte sofisticați, dacă ar avea de ales, ar alege să arate exact ca noi?

În Blade Runner întâlnirea cu ”andys” fugiți de pe Marte dă naștere la întrebări și sentimente cât se poate de umane: întrebări etice, despre viața artificială și diferențele dintre oameni și androizi, despre regrete, alegeri și singurătate. Și androizii se simțeau singuri pe Marte, spune unul dintre androizi. Isidore chickenhead în apartamentul căruia se refugiază trei androizi e fericit că are, în sfârșit, puțină companie. Chiar dacă artificială.

You have to be with other people, he thought. In order to live at all.

Cu cât androizii sunt mai umani sau par să fie așa, cu atât e mai greu să îi consideri doar niște mașini. După ”pensionarea” a șase androizi de ultimă generație, Rick Deckard nu se simte învingător, ci învins. Omorându-i nu a câștigat nimic. Vina acestora (androizii ucideau oameni pentru a evada de pe Marte) nu mai este suficientă pentru a justifica moartea lor.

I’m a scourge, like famine or plague. Where I go the ancient curse follow.

Suntem un flagel, ca foametea sau ciuma. După noi nu rămân decât păianjeni post-apocaliptici, praf radioactiv și oameni singuri.