Ushuaia: oho…n-o fi prea departe?

”Unde să pornim?
La capătul lumii.
Oho…n-o fi prea departe?”
Toate pânzele sus, Radu Tudoran

Într-una din zilele petrecute în Ushuaia am început să mă uit la Toate pânzele sus, povestea unor aventurieri de demult, de pe vremea când a ajunge la capătul lumii era un vis demn de orice sacrificiu și inaccesibil unui muritor de rând. Acum, cu multitudinea de zboruri pentru toate buzunarele, te duci acolo să stai o zi, maxim două, să îți faci o poză cu semnul Fin del Mundo și să observi cât mai puțin.

Că este Ushuaia cel mai sudic oraș din lume sau este Puerto Williams, vecinul chileno cu mai puțini locuitori, nu prea contează, locurile sunt așa de îndepărtate încât uitându-te pe Google maps să cauți ceva, te ia cu amețeală când vezi că Australia și Africa de Sud sunt mult mai la nord. De altfel, Ushuaia e mai aproape de Antarctica decât de Buenos Aires, așa de departe e (40 de ore cu autobuzul, dacă te încumeți la așa ceva).

La o plimbare pe canalul Beagle am zărit case tot mai îndepărtate, tot mai izolate, cât să te întrebi ce rost are să trăiești acolo, unde se întind ultimele și cele mai sudice păduri din lume. După ce treci de un sat de pescari cu doar 80 de locuitori, după ce vezi pinguinii caraghioși de climă temperatură care iarna fug în sudul Braziliei, după ce ai zărit și farul pitoresc, leii de mare gălăgioși, cormoranii imperiali și norii groși de pe cer, după toate astea nu prea mai e nimic altceva, decât oceanul, câteva insule răsfirate și apoi o uriașă pată albă pe care n-o poți cuprinde cu ochii pe nicio hartă de pe telefon, pentru că acolo jos e sfârșitul, adevăratul capăt al lumii, Polul Sud.

Cine poate ajunge în Antarctica? O grămadă de lume! Croazierele de câteva zile care îți promit al șaptelea continent sunt o industrie înfloritoare în Ushuaia, cu prețuri pe măsura destinației. 5.000 USD e un preț bun pentru așa ceva, unul de 10.000 USD nu e de mirare, dar să aud că cineva a găsit o croazieră spre Antarctica cu 3.000 și ceva de dolari, asta m-a dat pe spate cu adevărat! Secretul, se pare, e să rezervi cu mult timp în avans și să cauți un vas mai mic, potrivit pentru călătorii antarctice. Căci vapoarele foarte mari cu peste 200 de pasageri sunt aceleași care merg și-n Caraibe, doar că în sudul extrem vremea e schimbătoare și pericolele mai mari.

Bonitos pingüinos! Nu am venit în Ushuaia să mă fotografiez cu semnul Fin del Mundo, ci ca să văd pinguini, aceste păsări care nu zboară, dar sunt și mai simpatice pentru neputința lor. În Ushuaia pinguinii pot fi admirați pe insula Martillo, iar dacă vrei să pui piciorul pe mal și să te plimbi printre ei trebuie să îți rezervi un tur cu mult timp în avans: există un singur operator care are licență pentru așa ceva, iar numărul de turiști este limitat pentru a nu stresa păsările.

Dar pinguinii pe care i-am văzut nu păreau deloc stresați! Unul dintre ei s-a uitat fascinat minute în șir la pinguinii umani de pe vas, iar activitatea principală de pe insulă era fugărirea părinților de către pui: fugeau mamele și tații cât îi țineau picioarele, iar puii pufoși îi fugăreau peste tot. Sunt trei specii pe insulă: Magellanic, Gentoo și pinguinul Rege (King), ultimul semănând la înfățișare cu pinguinul Emperor, cel mai mare ca mărime și care trăiește doar la frigider, în Antarctica.

Cu totul, plimbarea pe Canalul Beagle durează 6-7 ore și poți vedea coasta vecinului Chile ba pe dreapta, ba pe stânga, depinde cum mergi. Patrulează cineva granița asta lungă și rarefiată? Probabil că nu, cine să fugă ilegal și de ce ai face asta când este oricum ușor de vizitat țara vecină.

Tierra del Fuego e un spațiu dur, cu vreme schimbătoare, dar care a avut la origine o populație nativă – Yahgan, oameni adaptați la clima din sud care își trăiau mare parte din viață într-o canoe, ținând focul aprins acolo pentru a nu îngheța, împărțind sarcinile cu toți membri familiei și vâslind neîncetat. Primii colonizatori pe aceste meleaguri au văzut, când au ajuns în Tierra del Fuego, o mulțime de focuri aprinse pe mal și au numit teritoriul așa cum li s-a înfățișat, Pământul Focului.

Yahgan nu mai trăiesc acum, ultima reprezentantă, o femeie de 82 de ani care vorbea perfect limba Yahgan, a murit în 2021 din cauza Covid 19. Copiii și nepoții ei nu vorbesc limba aceasta așa cum o făcea ea, așa că o dată cu această bătrână a murit o bucățică de istorie. Se zice că Yahgan aveau o înfățișare specifică datorită felului în care trăiau: torsul și brațele erau excesiv de dezvoltate pentru că stăteau mai tot timpul într-o canoe, vâslind, iar picioarele le aveau ca niște rășchirele. Acum există metiși și îi poți recunoaște prin oraș, căci au trăsături diferite de argentinianul clasic cu origini mai europene.

Ca să vezi ceva mai mult decât munții din zare vizitezi Parcul Național Tierra del Fuego în care agențiile întreprinzătoare plimbă turiștii non stop între Tren del Fin del Mundo și Bahia Lapataia, cu o panoramă frumoasă.

Trenul este urmașul modern al liniei de cale ferată construită în 1902, varianta de acum fiind o reconstrucție nouă, din 1995, dar cu un design de pe timpuri. A fost creat pentru turiști și prezintă istoria acestei regiuni, care nu este o istorie de explorări și visuri împlinite, ci una tenebroasă, ca multe altele din lume.

La fel ca alte locuri îndepărtate și izolate, ca Australia sau insula Isabela din Galapagos, Ushuaia a fost și ea locul unui penitenciar dur. Cei care ajungeau acolo nu aveau nicio șansă de a evada: unii încercau, dar după 2-3 zile erau nevoiți să se întoarcă la închisoare, mânați de frig și de foame, rapid dovediți de forțele naturii.

Penitenciarul a fost desființat în 1947, iar acum n-au mai rămas decât scenetele inventate pentru turiști, care mimează atacul lor de către doi actori-deținuți în costume dungate. Tu râzi, ți se face o poză, apoi plătești alți 2500 pesos ca s-o primești. Într-un fel trenulețul e o mică tâlhărie-nostimă cu care ești de acord de la bun început.

Biletul e scumpuț, taxa pentru parcul național e și ea cât o masă la restaurant, iar la final plătești și poza. Experiența, însă, este simpatică, trenul are niște compartimente foarte înguste și se hâțâne cu atâta farmec pe lângă trunchiuri roase de copaci, pășuni pe care pasc caii și munții verzi din zare încât îți pare rău că la un moment dat se termină și călătoria asta.

Vizita la Bahia Lapataia implică și o scurtă plimbare prin natură: o cărare de 15 minute te duce sus la un punct panoramic, după ce ai trecut pe lângă arbori găuriți de o specie de ciocănitoare poznașă și muncitoare care perforează totul în calea ei. Tierra del Fuego nu are o faună endemică foarte bogată, nu există lupi sau urși, dar sunt multe specii de păsări și multe animale introduse recent: iepuri, vulpi din altă specie decât cea nativă, castori.

Ultimii, mai ales, s-au dovedit un dezastru pentru regiune. Oamenii au avut ideea de a importa 25 de familii de castori din nordul Canadei și i-au eliberat pe insula Tierra del Fuego, uitând că există miriade de conexiuni care contează într-un ecosistem, filtrate de natură în milenii de evoluție.

Castorii canadieni trăiesc la ei în Canada la temperaturi mult mai joase decât în Tierra del Fuego și au dușmani naturali: urși, lupi, coioți. În sudul continentului vremea e mai caldă și lipsa de dușmani naturali a dus la înmulțirea lor accelerată, castorii rozând de zor trunchiurile unor copaci dintr-o specie care se regenerează foarte greu. Nu are nimeni o soluție pentru eliminarea lor, așa că peste 100 de ani cine știe cum vor arăta peisajele de pe insulă.

Povestea asta despre fragilitatea unui ecosistem mi-a amintit de vizita în Noua Zeelandă și în Australia și aproape obsesia vameșilor de la intrarea în țară ca nu cumva să aduci cu tine nimic străin, de la o sămânță până la pământ pe pantofi. Ți se pare exagerat, dar în realitate pericolul e uriaș pentru teritoriile izolate, care și-au dezvoltat propriile specii endemice vulnerabile.

În Galapagos există centre de incubare a ouălor de țestoasă de uscat, oamenii culeg toate ouăle țestoaselor, le duc la centre până eclozează și țin țestoasele acolo până se fac mai mărișoare și le pot elibera în sălbăticie. De ce? Pentru că dăunătorilor introduși de oameni, ca porcii și șobolanii, le plac foarte mult aceste ouă. Dar aici, în Tierra del Fuego, cine să salveze copacii de dinții unor castori?

Am ajuns în Ushuaia atrasă de pinguini, dar și de gândul unor trasee pe munți, fără să țin cont că Ushuaia nu este El Chaltén, ca să îți înceapă traseul la doi pași de curte. Aici distanțele până la un lac sau traseu montan pot fi mari, nici vorbă să ajungi acolo pe jos.

Dacă n-am explorat munții, am explorat suburbia în care m-a aruncat rezervarea pe Airbnb. Am descoperit la periferie o lume amestecată, așa cum este peste tot în lume dacă ai ochi să vezi. Case confortabile cu design mai degrabă nordic și alături cocioabe construite din placaje, străzi neasfaltate și pline de praf și mașini cu butelii care claxonau ca să-și vândă marfa, câini lăsați liberi pe străzi și oameni ieșiți cu vreun pudel la plimbare.

Când am ieșit să iau aer într-o zi m-a ars soarele de cald ce era, deși cu o zi înainte fusese înnorat și frig. Pe lângă mine a trecut un bărbat pe cal, cu o bere în mână, în timp ce dintr-o casă construită din placaje și cu folii de plastic în loc de geamuri a ieșit un om grăbit care se ducea la serviciu, probabil. Un serviciu la care primea, ca toți argentinienii acum, un salariu care de la o lună la alta valora tot mai puțin, Argentina trăind o inflație uriașă în 2023 și numai printr-o minune, precum campionatul mondial de fotbal, n-a izbucnit o răscoală națională până acum.

Dacă ești străin vei simți pe propria piele ce aberante sunt legile lumii: un dolar valorează 180 de pesos la cursul oficial, dar 350 de pesos la cel neoficial și așa monstruozitatea se lățește asupra tuturor valutelor din lume, în special la plățile cu cardul. Dacă n-ai dolari peșin să îi schimbi, scoți prin Western Union la un curs mai apropiat de ”blue dollar”.

O măsură luată de guvernul argentinian în 2022 a împins cursul valutar la cardurile bancare emise în străinătate mai aproape de cursul valutar de pe piața neagră, pentru a atrage banii aduși de turiști în circuitul oficial, dar măsura a fost implementată târziu și de abia la finalul călătoriei în Argentina am descoperit, accidental, că am alt curs de schimb pentru pesos în Revolut.

Fie viața cât de grea, argentinienii sunt inimoși și au mâncare bună. Peste tot în Ushuaia vezi anunțuri care îți amintesc că ”Las Malvinas son Argentinas”, de la panouri în mijlocul străzii, țidule lipite în autobuz sau anunțuri înrămate în vreun magazin. M-au făcut curioasă să mă duc într-o pe insulele Malvine și să inspectez ce cred localnicii de acolo despre treaba asta: se consideră britanici sau argentinieni?

Pentru istorie locală mai bine te duci la restaurantul Ramos Generales El Almacén decât la muzeul orașului. M-am dus la Museo del Fin del Mundo căutându-l pe Emil Racoviță, dar n-am găsit decât niște săli cam plictisitoare împărțite între două clădiri: specii împăiate, obiecte mai vechi și fotografii de demult.

În prima zi în Ushuaia, mânată de foame, am nimerit accidental la Ramos Generales El Almacén. Nu părea mare lucru din stradă, dar când am intrat înăuntru erau pline mesele și ăsta e întotdeauna un semn că e mâncare bună acolo. M-am dus de vreo trei ori la ei, mereu încercând ceva nou, iar ultima dată am avut surpriza să-mi fie recomandat restaurantul chiar de către un ghid dintr-o excursie, așa că m-am uitat cu mai multă atenție în jur: multe obiecte vechi, dar și scrisori, fotografii și cămăruțe mici cu decor cald, care îți spuneau o poveste.

Cea a aventurierilor de la capătul lumii și a oamenilor care au trăit acolo, printre munți cu creste înzăpezite, pinguini și lei de mare, cu vântul ăla teribili care te doboară în unele zile pe malul canalului Beagle, de parcă chiar acolo, între ultimele bucăți de pământ, la 1000 de kilometri de Antarctica, suflă vântul unui Dumnezeu rece și îndepărtat, care nu înțelege decât duritatea pământului și a oamenilor curajoși.

Avertismentul este clar: dacă ești bon viveur răsfățat, un papă lapte sau unul slab cu duhul mai bine stai la tine acasă pe câmpia călduță, la capătul lumii nu supraviețuiește oricine.

Ushuaia

Centrul orașului se vizitează ușor cu câteva opriri esențiale, ca cea lângă ”cartel de Ushuaia”, semnul de care mă țineam ca să nu mă ia vântul 😊

Canalul Beagle

Sunt o mulțime de excursii pe canalul Beagle până la insula cu pinguini. Am cumpărat de la Daytours4u, excursia a costat 72 USD și a durat vreo 6-7 ore. Excursia se face cu un vas mai mare, pentru 200 de pasageri, dar acesta trece foarte aproape de toate punctele de interes.

Parcul Național Tierra del Fuego

Parcul Național Tierra del Fuego se poate vizita și pe cont propriu, dar majoritatea turiștilor merg acolo cu o agenție și ai de unde alege. Am cumpărat excursia de la Daytours4u și operatorul a fost Tolkeyen, prețul total fiind destul de piperat: 34 USD doar turul, apoi 5500 pesos intrarea în parcul național, 9800 pesos biletul pentru trenulețul Fin del Mundo, apoi alți 2500 pesos ca să primesc poza cu deținuții. În total am plătit 405 lei.

Lago Acigami

Peste muntele care se vede dincolo de lac trece meridianul care marchează granița dintre Chile și Argentina.

Bahia Lapataia

Bahia Lapataia e locul în care se termină Ruta Nacional 3, de pe Panamericana, niște motocicliști din Brazilia sărbătoreau acolo îndeplinirea unui vis, probabil bătuseră tot drumul pe motoare. La Bahia Bahia Lapataia se ajunge pe un traseu ușor pe dealuri sau direct cu mașina, oprirea acolo fiind parte din excursia în Parcul Național Tierra del Fuego.

Museo del Fin del Mundo

Museo del Fin del Mundo prezintă istoria orașului și a Tierra del Fuego, sunt mai multe exponate împărțite între două clădiri la mică distanță. Biletul costă 1400 pesos (20 de lei).

Cafenele

În Ushuaia sunt o mulțime de cafenele chic, chiar și cu mese cu prize de pe care poți lucra câteva ore. Surpriza a fost să descopăr că sunt multe magazine cu ciocolată artizanală, o cutiuță cu mai multe sortimente a costat 3000 pesos (42 lei).

Ramos Generales El Almacén

Ramos Generales El Almacén a fost restaurantul meu preferat din Ushuaia și e ca un mic muzeu, cu multe obiecte vechi strânse de proprietar. Un fel de mâncare caldă costă 3000-4000 pesos, cu tot cu un pahar de vin și taxa cubierto (pentru care primești pâine și un sos) prețul ajunge pe la 6000-7000 pesos (84-98 lei).

Cazare în Ushuaia

Am stat într-un Airbnb la marginea orașului, alături de o familie cu un câine și două pisici, cazarea pentru o săptămână a costat 718 lei. Zona e departe de centrul orașului și agențiile nu te preiau de acolo, a trebuit să merg în centru pentru asta.