Nu mi se întâmplă în fiecare zi să văd o carte de poezii născându-se în fața ochilor, prin postări pe Facebook, și apoi când ajung la Cărturești Carusel să văd Muzeul convorbirilor întrerupte chiar la intrarea în librărie.
Am întrebat pe cineva odată
Cum apare uitarea
A zis că e nevoie să nu revizitezi niște lucruri
În memorie sau la pas
Pare că o știu pe Anda de două vieți cel puțin. În prima vizitam blogurile acelorași oameni – al ei, ale altora, al meu. Pare a că a trecut atât de mult de atunci de parcă am ieșit din propria-mi piele și am intrat în alta.
Mereu se-ntâmplă așa
Visul împlinit nu va mai conta
Nici apelurile cu altă melodie
Nici dulciurile pe care în sfârșit le poți mânca.
Tot ce-ți imaginai că te va face fericit nu te mai
Tot ce credeai că-ți e vital te lasă încă respirând în urmă
Toate relațiile în lipsa cărora jurai că nu vei mai trăi
Le-ai sfârșit chiar tu
(Până la urmă toți suntem un număr în trecutul cuiva).
Nu ajută să-ți spună cineva din vreme toate astea
Iluziile se ard de la un capăt la altul.
Nu-i așa?
E o tristețe în versurile Andei, tristețea aia de lucruri care s-au sfârșit, dar nu vrei încă să recunoști asta. Mâhnirea pe care o primești bine doar în zilele întunecate de toamnă, dar o alungi eficient când e frumos afară.
Mi-a zis cândva o femeie
Cu zece ani mai în vârstă
Că mai am timp pentru orice.
Mai avem timp pentru orice. Pentru întâlniri și dezamăgiri, plecări și sosiri, pentru a trăi puțin și a scrie iluzoriu despre asta. Mai avem timp.
