Nu trebuie să mergi prea departe de La Paz ca să ajungi rapid la peste 5300 de metri: Chacaltaya este unul din munții care veghează orașul și e de regulă combinat cu o vizită în Valle de la Luna, într-o excursie care ține trei sferturi de zi.
Chacaltaya
Șederea mea în La Paz a fost cu mai puține explorări decât de obicei. Oboseala, moartea laptopului care mi-a fost tovarăș în jurul lumii, altitudinea și alergarea prin oraș ca să găsesc alt aparat potrivit m-au epuizat.
Am stat 10 zile acolo și îmi părea rău să nu vizitez câteva locuri din împrejurimi. Lângă catedrală m-am oprit în prima agenție de turism și mi-am luat în grabă câteva excursii. Nici măcar nu m-am uitat cu atenție unde urma să merg. Ce importanță avea? Opțiunile erau oricum aceleași peste tot.
Sâmbătă dimineața am ieșit în stradă de unde trebuia să mă preia operatorul excursiei. M-am trezit că din aceeași clădire mai iese un băiat. „Tienes un tur?”, l-am întrebat curioasă. S-a dovedit că amândoi stăteam în aceeași clădire cu apartamente de închiriat și mergeam în aceeași excursie.
Ne-a preluat o mașină cam hodorogită, cu un șofer și ghidul. Am urcat până în El Alto și după ce ne-am învârtit pe acolo ca să ia niște provizii (urma să primim și noi o empanada mai târziu), am aflat că în excursie eram doar noi, vecinii de Airbnb, iar excursia era ca un tur privat.
Prima oprire a fost undeva la ieșirea din oraș pentru provizii: ciocolată, în principiu, privită ca un remediu esențial pentru răul de altitudine. Am luat trei bucățele mici și apoi m-am oprit la târgovețele de acolo: una din ele făcea un fel de langoși mai subțiri și mi-am făcut provizii și cu aceste remedii esențiale pentru răul de înălțime.
La ieșirea din oraș am vrut să îmi pun centura de siguranță. Ghidul a râs, mi-a explicat că nu funcționează, că nu se folosește, că se merge cu viteză mică. Nici n-a apucat să termine explicațiile că am ieșit de pe autostradă și am intrat pe un drum neasfaltat pe niște dealuri cu multe viraje și înălțimi amețitoare, o variantă de Death Road care pentru ei era o nimica toată.
Aveam impresia că în ziua aia urma să merg în Valle de la Luna, dar am luat-o în direcția opusă. Am aflat că ne ducem întâi la Chacaltaya, nici nu știam unde e muntele ăsta și dacă merită drumul. Până la urmă s-a dovedit un loc senzațional!
Chacaltaya este un munte de 5600 de metri care pe vremuri a avut alături și un ghețar, iar pe munte exista o pârtie de schi. În ultimii 20-30 de ani ghețarul a dispărut complet, iar acum mai e doar un strat subțire de nea, insuficientă să faci și un om de zăpadă din ea.
Pe la mijlocul drumului ne-am oprit pe un platou de pe care se zărea Huayna Potosí, un munte de 6090 metri cu vârfurile acoperite de zăpadă, și în cealaltă parte El Alto, orașul de la cea mai mare altitudine din lume, 4150 metri.
El Alto este un oraș tânăr, de doar 38 de ani, cu o populație mai mare decât La Paz. De pe platou se zărea ca o întindere mare în zare, păcălindu-te vizual că e undeva mai jos, în Bolivia „mai jos” însemnând că e la doar 4000 de metri în loc de 5000.
Ultima porțiune de drum a fost una aventuroasă: o cale de acces neasfaltată, îngustă, cu enorm de multe viraje pe un munte înalt. Șoferul a mers încet de tot, măsurându-și fiecare întoarcere de volan. Mă gândeam, stând în spatele mașinii fără centură de siguranță, că era destul o mișcare greșită a volanului și alunecam pe rocile acelea dure cale de sute de metri. Nu ai absolut nicio șansă acolo și încă mi-e neclar ce făceau dacă veneau două mașini din direcții opuse.
Sus, la 5300 de metri, este o fostă cabană, acum abandonată, și o mică parcare. Poți sta doar acolo sau poți încerca să urci până în vârf, la 5600 de metri, pe o cărare ușoară. Traseul nu e dificil la o altitudine normală, ai putea să zici că e ca panta unui deal, dar la 5300 de metri simți imediat cât de dificil e să urci un munte.
Mă adaptasem bine la altitudinea din La Paz și El Alto, dar să urc o distanță mică pe muntele ăla a însemnat multe opriri să îmi trag răsuflarea. Însă priveliștea e fabuloasă! Munți, platouri și lacuri peste tot, incredibil că un astfel de loc e la două ore de un mare oraș.
Pe munte era foarte puțină zăpadă, dar rocile erau cam alunecoase și pe la mijlocul traseului am abandonat, mi-a fost frică să nu alunec, era un mare hău alături de mine, iar eu nu aveam încălțăminte de drumeție. Colegul de excursie și ghidul au continuat urcușul, în timp ce eu am coborât.
Jos am cunoscut o fată din Filipine care nu încercase să urce, fusese în Cusco și a stat cinci zile într-un spital din cauza răului de altitudine. Pe Chacaltaya ghidul ne-a arătat o piramidă unde pe timpuri fusese o cameră hiperbarică în care îți puteai trata răul de înălțime. Acum nu mai exista, dar este una în La Paz.
Mi-a plăcut ghidul, ne-a povestit despre diversele trasee care se pot face în zonă, ca Pico Austria, și avea teoriile lui despre rezistența la altitudine a diverselor nații: un francez are nevoie de x zile ca să facă traseul nu știu care, un italian y zile, un bolivian îl face în jumătate din timp.
Bolivienii nu fac drumeții, doar în timpul pandemiei au mai început să mai urce munții, probabil pentru că nu mai puteau merge în altă parte. Majoritatea turiștilor care vin pentru hiking în Bolivia sunt europeni, primăvara europeană e sezonul lor preferat.
Am mâncat o empanada cu un ceai de coca în parcarea fostei stațiuni de schi și am plecat spre următoarea destinație, Valle de la Luna.
Credeam că o luăm pe același drum, dar nu, am mers tot off road pe niște drumuri sălbatice până am ajuns la marginea orașului La Paz. Într-un loc am zărit o pasăre de pradă stând pe o piatră și privind peste lacuri, în altă parte am admirat înălțimile amețitoare pe care e împrăștiat La Paz.
Valle de la Luna
Valle de la Luna se numește așa în onoarea lui Armstrong care a zis că de pe lună a zărit o pată albă (Uyuni) și a făcut o vizită în Bolivia să vadă locul în realitate. Canionul e în Zona Sur, partea din La Paz în care locuiesc oamenii mai bogați: altitudinea e mult mai mică, clima mult mai caldă, viața mai bună. Pe vremuri vilele de acolo aveau și piscină, dar La Paz are probleme cu alimentarea cu apă, așa că nici să mai fii bogat nu te scutește complet de problemele celor săraci.
La intrarea în canion ghidul s-a oprit și și-a cumpărat o pălărie. Nu înțelegeam de ce atâta precauție, dar seara, când am ajuns acasă, am descoperit că eram roșie la față, mă arsesem foarte tare în cele 40 de minute cât am stat acolo!
Valle de la Luna mi-a adus puțin aminte de Cappadocia, dar locul din Turcia este mult mai mare și mai frumos. În unele locuri erau niște hăuri înguste între stânci și ghidul ne-a spus că pe timpuri oficialii țării, când voiau să scape de cineva, îl aruncau acolo și nu i se mai găseau niciodată oasele. Nu știu dacă le-au strâns între timp.
Cum poți vizita Chacaltaya și Valle de la Luna
Excursia a costat 100 bob (66 lei) la care s-au mai adăugat biletele de intrare de 15 bob pentru fiecare loc în parte. Valle de la Luna se poate vizita ușor și pe cont propriu, cu un taxi sau un colectivo din La Paz.
