Ausangate: cele șapte lacuri

După Salkantay Trek voiam niște excursii mai ușurele prin zonă, care să nu mă solicite mult: mersesem destul pe jos pe la altitudini mari. Așa că m-am oprit la o agenție și am luat rapid două excursii, dintre care prima la 7 lagunas în Ausangate – părea mai degrabă o plimbare pe malul lacurilor, ceva relaxant, de weekend. Cu ce m-am ales în cele din urmă? Cu o drumeție în toată regula la 4700 de metri, mai mult decât urcasem în Salkantay 😂

Excursiile prin Cusco încep foarte devreme, pe la 4.30 dimineața, astfel încât să ajungi la punctul de pornire pe traseu la timp pentru micul dejun și să te întorci la timp pentru masa de prânz. În trei săptămâni, cât am stat în Cusco, m-am trezit frecvent pe la 4 dimineața chiar dacă nu mă duceam nicăieri: camera mea avea vedere la stradă și auzeam ghizii care veneau să ia turiști din hotel. Cioc-cioc, cioc-cioc! Apoi telefoane, că unii oameni nu se trezeau la timp.

M-am trezit și eu la ora 4 pentru excursia asta și am plecat semi-adormită spre Ausangate. Ghidul ne-a spus în mașină că urmează un drum cu multe viraje și dacă ne e rău, să îi zicem ca să oprească. Credeam că exagerează, dar timp de trei ore au fost numai viraje strânse, ceva oribil, noroc că aveam loc liber lângă mine și m-am putut lungi pe banchetă. Unui tip i s-a făcut rău și a trebuit să oprim.

La un moment dat am părăsit șoseaua și am intrat pe un drum neasfaltat, care urca pe munte. Deja era lumină afară, așa că m-am trezit și când m-am uitat pe geam am rămas uluită: în fața noastră se vedea un masiv înzăpezit, iar în jur dealuri cu câteva locuințe răzlețe.

Am oprit într-un cătun unde am luat micul dejun la o familie de acolo, care avea și niște piscine improvizate în curte. Zona e bogată în ape termale și vine lumea până acolo pentru bălăceală.

Mic dejun meschin, am regretat că nu mi-am luat ceva din oraș, mi-era o foame de lup, dar ăsta e sistemul în Peru, ceva pâine cu margarină, poate o clătită și mult ceai. Afară în curte era magazinul local, adică niște femei indigene cu haine colorate care vindeau căciulițe și dulciuri din niște desăgi. Aveam să reîntâlnesc magazinele astea ambulante și mai departe prin munți, prin niște locuri izolate în care în afară de localnici, turmele de alpaca și grupul nostru nu mai era nimeni.

L-am întrebat într-o doară pe ghid la ce altitudine suntem și când mi-a răspuns am rămas trăsnită: ”la 4600 de metri și urcăm până la 4700” 4700?!? Bine, fraților, aruncați cu miile de metri pe aici de parcă ar fi nimic…!

Traseul părea ușor, dar imediat după plecare mi-am dat seama că o să fie mai complicat decât credeam: inima o lua razna la altitudinea aia, așa că m-am oprit de nenumărate ori ca să-mi revin.

Mulți din grup închiriaseră cai și au luat-o bine mersi înainte, dar la 7 lagunas caii sunt limitați, așa că nici dacă aș fi vrut, nu aș fi putut închiria unul. Am rămas, în cele din urmă, la coada grupului – din când în când ghidul mă aștepta, să verifice dacă sunt ok. Aici e periculos să faci trasee din astea dacă ai probleme cu inima sau ai astm, așa că ghizii sunt verifică tot timpul dacă nu ai simptome mai grave, precum dureri de cap și amețeli.

La un moment dat eram cu ghidul și mi-a zis: ”Iar acum urmează partea cea mai grea a traseului, 20 de minute de urcat dealul ăsta”, moment în care am făcut un atac de panică-asfixie ca atunci când ai astm și ți se îngustează căile respiratorii. M-am așezat jos, simțeam că nu mai pot respira! Ghidul a scos uleiul magic, un ulei din diverse plante precum eucalipt și altele – îți freci palmele cu uleiul ăsta și inhalezi puternic. Am inhalat de câteva ori și am putut respira din nou, după care am luat-o încet-încet la deal.

Ghidul dispăruse, iar aproape de vârf simțeam că nu mai pot. Ca să înțelegeți, vorbesc de un delușor banal pe care în mod normal îl urci fără probleme, dar efectiv nu mai puteam, eram exasperată! Și nu se mai vedea nimeni în jurul meu!

Când m-am uitat în față, am văzut pe unul dintre localnici cu un cal, mi-a făcut semn să îl aștept. Era calul de urgență trimis de ghid, așa că ultimii 20 de metri i-am făcut călare pe Guzman și tare bine mi-a prins pauza asta scurtă.

Lângă masivul Ausangate, cel mai înalt munte din regiunea Cusco (6384 metri) sunt 7 lacuri frumoase de mărimi și culori diferite. Primul era turcoaz cu roz pe margine, datorită unor minerale din sol, altele erau albastru mai închis sau albicioase. Toate lacurile sunt la mică distanță unul de altul, așa că partea asta a traseului chiar e ca o plimbare, căci nu mai trebuie să urci.

Traseul de lângă Ausangate nu e foarte popular, am fost singurul grup pe acolo, într-o regiune atât de sălbatică și izolată. Case din loc în loc și o grămadă de ziduri construite din roci puse una peste alta, plus turme răzlețe de alpaca, pentru care altitudinea de 4700 de metri este mediul perfect. Am văzut chiar și câteva alpaca cu hăinuțe, fie pentru a fi identificate de stăpâni, fie pentru că aveau, poate, vreo problemă medicală. Oricum, sunt niște animale incredibile și foarte utile pentru oamenii care trăiesc în munți: carnea de alpaca se mănâncă, iar din lână se fac o mulțime de produse.

Ne-am întorc pe același traseu și am luat masa de prânz la aceeași familie: deși dimineața fusese frig, la prânz soarele încălzise totul și lumea se bălăcea în piscinele cu apă termală, dar eu eram doborâtă, am luat prânzul târziu, pe la ora 3, și eram leșinată de foame, iar după ce am mâncat nu voiam decât să dorm…și să ajung înapoi la 3400 de metri, unde era mult mai bine 😀

Ausangate poate fi escaladat, dar nu pe versantul pe care l-am văzut în ziua aceea, ci pe partea cealaltă – e o ascensiune tehnică, care necesită mai multe zile și echipament special. Nu știu cum pot unii oameni să urce la așa înălțimi sau să trăiască la peste 4500 de metri: peisajele sunt ireal de frumoase, dar e o viață atât de grea: frig pătrunzător mare parte din zi, soare arzător la amiază, resurse puține. Probabil iubesc mai mult decât orice libertatea, iar din asta au din plin.