“I’m not here,” she said to herself. “Perhaps I never was.” And she disappeared.
Jenny Diski. Nu prea am citit anul trecut, dar într-o seară am aflat de Jenny și de Vanishing Princess. Am citit prima povestire chiar atunci, pe loc. O lună mai târziu am citit-o încă o dată. E o povestire scurtă, de numai câteva pagini, despre o prințesă care trăiește singură într-un turn. Apar doi soldați care aparent sunt interesați de prințesă, dar în realitate sunt fascinați de propriile lor proiecții. Prințesa, cea reală, dispare încetul cu încetul, dar cei doi soldați nici măcar nu observă, ocupați fiind să își vorbească unul altuia. “Perhaps I never was.” Poate nici nu existase.
Diski scrie bine, scrie literatură din aia bună, nu înflorituri pentru cluburile de carte. A doua povestire, Leaper, te rupe. La un moment dat știi ce urmează, dar parcă nu ai vrea să știi. O zi care începe banal, cu chestii super-banale, și devine, la final, viscerală. Nu stric surpriza, citiți cartea.
Jenny n-a avut o viață prea fericită, și-a petrecut o bună parte din tinerețe într-un ambulatoriu psihiatric. A fost pupila lui Doris Lessing, care a salvat-o și în casa căreia Jenny a găsit refugiu câțiva ani. Jenny a murit în 2016 de cancer și nu e o scriitoare de care știe multă lume, deși a fost ”ahead of her time”.
În România nu a fost încă tradusă, dar nu trebuie să așteptați traducerea, o găsiți pe Jenny aici. E despre prințese care dispar, despre femei și despre oameni.
Kindness is not frequently privileged among thinkers for whom superficial sharpness is the easier way to appear incisive and insightful.
Her intricate caresses that seemed to exclude the light. She made the world contract to a capsule containing only the two of us on the white expanse of her bed. And I knew that was what we were there for: to create that veil that confused time and light.
