Alexandria, capăt de drum

Ultima zi în Egipt. La prânz am ajuns în Cairo, stresată după tentativele de escrocare din tren, și m-am grăbit să îmi iau biletul de tren pentru Alexandria. Nu aveam foarte mult timp: noaptea următoarea aveam zborul pentru București, iar Alexandria e la vreo 3 ore de Cairo.

Pe drum mă împrietenisem cu un cuplu de indieni care trăiau în America și făceau turul Egiptului de capul lor – prima dată mă întâlnisem cu ei în excursia din Luxor, apoi în Aswan, la Philae, apoi pe tren, așa că am rămas împreună în gara cam murdară din Cairo, să ne așteptăm trenul. Mai era o oră până la plecare și muream de foame, dar în afară de câteva batoane de ciocolată englezească și chipsuri nu am găsit altceva de mâncare. Nicio urmă de bancomat, ceea ce ar fi putut fi dramatic pentru că nu prea mai aveam bani lichizi –ultimii mi-au ajuns exact pentru un bilet de tren pentru Alexandria.

În Egipt aproape toate ferestrele trenurilor sunt sparte sau crăpate. Explicația s-a dezvăluit imediat ce am plecat din Cairo și am trecut prin tot felul de orășele urâte și sărace, cu clădiri neterminate (ca să nu se plătească taxele pentru ele) și munți de gunoaie care nu păreau să deranjeze pe nimeni: în gări copiii se distrau aruncând cu pietre în tren, fără ca asta să revolte pe nimeni. Altfel trenul arăta acceptabil, probabil mai bine decât arătau trenurile noastre în urmă cu 15-20 de ani.

3 ore mai târziu ajungeam în Alexandria, orașul din pricina căruia Durrel a scris Cvartetul din Alexandria. Știam, desigur, că acea Alexandrie nu mai există, dar trebuia să văd cu ochii mei locul care îl fascinase pe scriitor, dar și pe mine. Prima impresie, imediat ce am ieșit din gară, a fost a unui miros insuportabil de grețos, o duhoare ca de hoit care învăluia tot souq-ul din jurul gării. Nu sunt o mironosiță, cunosc mirosurile de pește, carne sau de legume putrede și nu mă deranjează într-atât, dar asta era altceva, dincolo de limitele mele olfactive. De abia când am ieșit din piață am putut respira mai bine.

Alexandria a fost o experiență ciudată, mult prea scurtă pentru a-mi limpezi falsele amintiri dintr-o carte și impresiile mele din realitate. Orașul pare a fi complet decăzut, o amintire prăfuită a ceea ce a fost cândva. Clădiri vechi cu tăblițe scrise elegant în franceză și eternul souq care a pus stăpânire pe tot centrul orașului, mașini care se strecoară printre picioarele pietonilor și trecători grăbiți care se strecoară printre mașini și se agită necontenit. Aglomerație, apoi străzi brusc pustii, oameni, foarte mulți oameni și apoi, când nu te aștepți, marea.

Golful este imens, lung, cu o apă foarte mică și cam murdară și o promenada pe care se plimbă egiptenii sau stau un pic la soare, laolaltă cu miile de pisici ale orașului. În Egipt vezi pisici peste tot, dar parcă nicăieri așa de multe, colorate și diferite ca în Alexandria. Mi-am luat o înghețată care nu părea să fie înghețată – era tare și densă, iar lingurița se înfigea cu greu în ea, m-am plimbat un pic și-am încercat, fără să reușesc, să plasez personajele lui Durrel pe străzile pe care le vedeam. Am făcut foarte puține poze. Apoi am plecat.

Cred că cea mai interesantă experiență a fost să iau taxiul. Erau mașini peste tot, cu duiumul, dar îți trebuia aptitudini speciale să ”agăți” unul – de vreo 5 ori mi l-a suflat altcineva sau îmi pleca de sub nas, mereu strecurându-se printre sutele de mașini și oameni de pe stradă. În sfârșit, am urcat în unul și am pornit într-un fel de explorare a străduțelor orașului, cu opriri ocazionale pentru ca șoferul să salute pe cineva sau să își ia țigări, și apoi un drum lung până la autogară, undeva în afara orașului.

Alexandria, cu tot ce murise și dispăruse din ea, a rămas în curând doar o amintire.