Sunt mai multe locuri din apropiere de Deva în care mi-ar fi plăcut să ajung: Castelul Regal de la Săvârșin (era închis), Radna pentru Mănăstirea Romano-Catolică Sf. Maria (prea departe), Sarmizegetusa Regia (prea greu de ajuns), Orăștie (m-am răzgândit). Până la urmă am ajuns prin alte locuri, unele programate, în altele întâmplător.
A plouat, a fost carantină, am evadat, am stat în izolare, am fugit prin țară, m-am întors, am plecat din nou, am visat locuri fantastice și bujori de munte, a venit vara și-am plecat la mare, să mă înmoi sub soarele torid, să mă topesc încet, ca untul, să mă perpelesc și să mă răcoresc și să mă încălzesc din nou.
Am plecat la drum cu gândul să vizitez Criț, Cloașterf și Saschiz și am ajuns să-mi petrec weekendul la Târgu Mureș. Dorul de dealuri, sate săsești și biserici fortificate a rămas acolo, dar am redescoperit un alt oraș potrivit pentru un weekend departe de București.
Într-un sat de lângă Deva, în Banpotoc, sunt niște grădini private care arată ca-n Toscana: I Giardini di Zoe – Villa Vinci. Au fost amenajate de un italian care s-a mutat acolo și care le-a dedicat nepoatei lui, Zoe.
Dacă vreți să vedeți un adevărat castel medieval, cu turnuri, creneluri și un pod suspendat, așa cum trebuie să aibă orice castel care se respectă, mergeți la Hunedoara. E drept că e cam departe de București, iar Hunedoara este un oraș mic, fără alte atracții, dar Castelul Corvinilor compensează din plin.
Locurile pe care le-ai vizitate în copilărie sunt altele decât aceleași locuri vizitate ca adult. Amintirile sunt înșelătoare și ai senzația că muntele și-a schimbat forma, nu că amintirea ta e deformată de timp. Privești totul cu ochi noi, dar în același timp îți amintești detalii care nu mai există în realitate și care nu se mai potrivesc nicăieri.
M-am dus până la Vișeu pentru peisaje, plimbări pe dealuri și celebra Mocăniță. Mocanița nu funcționa, i-au dat drumul de abia de Rusalii, așa că i-am făcut doar niște poze. Gară e doar în Vișeu de Jos, care e cam departe de Viseu de Sus, dar am descoperit repede un drum paralel cu șoseaua care trecea prin spatele caselor și din când în când urca și pe dealuri. Câinii sunt blânzi și leneși, caii te privesc cu uimire, iar oamenii îți dau Bună ziua.
La Sighetu Marmației mergi ca să vizitezi Memorialul Victimelor Comunismului. Orașul e prea mic ca să-ți ofere alte atracții fabuloase și a rămas îngropat în vremuri de demult: un centru liniștit cu case vechi, câteva străzi și cam atât.
12 ore de mers cu trenul de la București la Baia Mare și apoi…dealuri verzi, ploaie răzleață, soare și nori de furtună plus un oraș mult mai frumușel decât mă așteptam eu. Am nimerit la o pensiune îngrijită unde am fost singurul oaspete (și în Sighetu Marmației a fost la fel) și, după ce a stat un pic ploaia și am băut o cafea, am plecat să explorez orașul.
Februarie: mă grăbesc să ajung la Ambasada SUA, cu ceva emoții că voi ajunge prea târziu sau că nu voi lua viza. Așteptare, apoi ultima etapă, interviul. În fața mea o fată îi povestește entuziasmată angajatului de la ambasadă că visează să se plimbe pe Fifth Avenue de ziua ei. Primește viza, e fericită. Un tip cu papion îmi ia interviul: cinci-șase întrebări, răspund scurt și la obiect, primesc viza. Plec de acolo fericită, în mai puțin de o lună voi fi la New York.
Martie: cu o săptămână înainte de plecare Trump anunță travel ban pentru zona Schengen. Escala mea era prin Viena, chiar dacă reușeam printr-un miracol să intru în State, ce rost avea să călătoresc atunci? Am renunțat la călătorie fără prea mult stres, puteam merge altă dată, oricum chestia asta nu putea dura prea mult.