Insulele Ballestas, sau Galapagos din Peru, sunt principala atracție din Paracas: o zonă protejată pe care poți vedea lei de mare, pinguini Humboldt și o mulțime de păsări.
Nou pe blog
La trei ore de Lima e locul ăsta spectaculos, înconjurat de dune de nisip și de Oceanul Pacific. Un refugiu pentru iubitorii de soare, kite surfing și viață bună.
De fiecare dată când ajung pe malul mării sau oceanului simt că renasc. Dacă asta se întâmplă într-o țară în care ajung pentru prima dată, e și mai bine. Cu Lima a fost love at first sight. Nici măcar nu mă așteptam să îmi placă, citisem că e o capitală agitată, e al doilea cel mai mare oraș din America de Sud după São Paulo, cu peste 9 milioane de locuitori în zona metropolitană. Așa că inițial l-am primit ca pe o oprire în drumul meu prin Peru.
Îmi place să vizitez locuri frumoase și să am experiențe pozitive, dar nu toate amintirile mele sunt așa. Mi-a scris cineva că pozele din Patagonia arată ca dintr-o revistă de lux, nu dintr-o călătorie de om normal. Așa că merită să povestesc și alte lucruri dincolo de părțile bune, ca să aveți o imagine completă despre ce înseamnă, uneori, să călătorești în timpul pandemiei.
Înainte de a pleca în Patagonia am avut câteva zile în care ghinioanele s-au ținut lanț de mine, de parcă mă deochiase cineva. Totul a început într-o zi de vineri, când m-am dus să fac testul PCR – mă programasem cu 10 zile înainte, după ce am căutat informații pe net despre diverse clinici din Santiago. Vineri la ora 3 m-am dus acolo, am completat un formular, am vrut să plătesc cu cardul, n-a mers (ce surpriză!), așa că am dat să plătesc cash. Înainte de a-i da banii zic să verific cu funcționarul că voi avea rezultatul în 48 de ore (zburam duminică). ”A, nu sâmbătă…luni e rezultatul”. ”Cum luni?! Pe site scrie că rezultatul e în 48 de ore!” ”Da, dar duminica laboratorul nu lucrează” 🤦♀️
M-am întors din prima vacanță adevărată pe anul ăsta: 5 zile de treckking pe traseul W din Torres del Paine, Patagonia, fără semnal sau internet, doar munți, lacuri, râuri și ghețari. Cu dormit la cort, bucurându-mă la fiecare pas de măreția naturii, fără frică de viruși sau alți oameni (oricum nu intri în regiunea Magallanes decât cu test PCR). Literalmente la capătul lumii, un spațiu atât de vast cât să-l umpli cu amintirile tuturor vieților trecute. Cinci zile și vreo 70 de km mai târziu, sunt mai odihnită decât la începutul călătoriei.
De la Camping Cuernos până la Camping Paine Grande sunt vreo 11 km, mai mult dacă vrei să merg până la Mirador del Valle del Francés și Mirador Británico, de unde am auzit că sunt niște priveliști grozave, dar și un traseu ceva mai dificil.
A doua zi în Torres del Paine mă aștepta un traseu relativ ușor: o drumeție de 13 km pe pe malul lacului Nordenskjöld. Sunt multe nume străine în Patagonia de la toți exploratorii și geografii care au fost pe acolo – Nils Otto Gustaf Nordenskjöld a fost un geolog, geograf și explorator polar care a făcut expediții în Patagonia în anii 1890, el a descoperit lacul la începutul secolului XX.
Am petrecut tot zborul de la Santiago în Puerto Natales cu fața lipită de geam: peisajele sunt atât de impresionante în Patagonia încât orice ai văzut până atunci pălește în fața lor. Iar aterizarea în Natales e ceva ce nu trebuie ratat, pentru că avionul întoarce pentru aterizare și poți vedea lacurile și munții de pe hublou.
Câteodată uit unde sunt, cât de departe am călătorit și pe ce parte a planetei mă aflu. Viața are un aer de banalitate oriunde ai trăi-o, mai ales când stai mai mult într-un loc și ritmul vieții îl oglindește pe cel de acasă: drumuri la supermarket, alergat prin oraș la rezolvat chestii, stat în carantină.