După ce m-am întors din China am renunțat la aparatul DSLR (un Nikon D90 care m-a servit mulți ani la rând) și am început să folosesc un compact Sony RX100 IV. Motivele pentru care am renunțat la DSLR: aparat prea mare și prea greu, tehnologie învechită (nu puteam transfera fotografiile pe mobil), fotografii proaste în lumina slabă, filme de calitate slabă.
24C la început de noiembrie înseamnă vacanță, plimbări, soare și cannoli. Fără să am cine știe ce așteptări de la capitala Siciliei, m-am trezit literalmente printre palate și grădini cu flori, mici piețe cu cafenele și străzi pline de oameni ieșiți la plimbare. Ce să spun, nu mi s-a părut rău deloc: e multă frumusețe acolo și oamenii știu să se bucure de viață: poate fi vorba doar de un espresso cât un degetar și cu croissant cu cremă de fistic (yam!), de compania cuiva sau de soarele care mângâie clădirile vechi.
Culmea Pricopanului din Munții Măcin e genul acela de traseu ușor în care te mândrești că ai atins niște vârfuri de câteva sute de metri (între trei și patru). Pe alocuri urcușul e abrupt / foarte abrupt, dar mie mi s-a părut lejer și nici ca durată nu ridică prea multe probleme (cam patru ore în circuit, ceva mai mult dacă faci multe opriri).
Toamna asta m-am plimbat mult, lucru care îmi place, dar mă și obosește câteodată: după un week-end pe Valea Oltului, câteva zile mai târziu m-am trezit refăcând exact același drum, de data aceasta până la Sibiu, care mi s-a părut mai departe decât e în realitate.
E octombrie și Valea Oltului e unul din locurile în care te poți bucura de culorile toamnei: weekendul ăsta a fost neașteptat de cald și, deși Călimănești-Căciulata pare mai degrabă o destinație pentru pensionari (e sezonul pentru ”băi” și era plin de oameni veniți la tratament), e suficient de aproape de București cât să dai o fugă acolo în week-end.
Un traseu care se poate face în weekend, dar e destul de obositor datorită lungimii drumului până acolo, este București – Peștera Magurata (Bulgaria) – Niš (Serbia) – Stațiunea Babin Zub din Munții Stara Planina. Zona aceasta din Serbia e mai puțin cunoscută și promovată la noi și mă bucur că am ajuns acolo: în Valea Timocului locuiesc mulți vlahi, vorbitori de limbă română, și a fost amuzant să descoperim că unul dintre ”sârbii” de la vama dintre Serbia și Bulgaria vorbea perfect limba română.
Dacă aveți drum prin Brașov și căutați un loc prietenos în care să beți o cafea, vă recomand Ch9 Kaffeehaus, chiar lângă Biserica Neagră, într-o fostă casă parohială restaurată cu ajutorul unui arhitect și în care s-au păstrat detaliile vechii case (uitați-vă la balamalele ferestrelor, de exemplu).
Peisajele spectaculoase de la Cazane merită admirate de sus de pe ambele maluri ale Dunării, și nu doar din clasicele plimbări cu barca la Chipul lui Decebal. Weekendul trecut am plecat dis de dimineață din București pentru o vizită la Cazanele Dunării pe traseul București – Chipul lui Decebal – Ciucărul Mare (drumeție) – Donji Milanovac (cazare) – Mali Strbac (drumeție în Parcul Național Djerdap) – Kladovo – București. Un pic obositor, dar a meritat cu prisosință, în special priveliștea de pe partea sârbească e fantastică!
M-am gândit să iau în serios partea despre ”safari” din Art Safari și să vânez niște fotografii pe acolo: arta nu trebuie să fie serioasă sau să fie privită cu pioșenie tot timpul, iar când e supercontemporană, parcă e și mai mult despre tine.
Până weekendul ăsta asociam Branul cu centrul său aglomerat, plin de turiști și de kitsch. A trebuit să ajung la o pensiune departe de centru, în vârful unui deal din Sohodol, ca să descopăr cât de frumoase sunt locurile astea: zona Branului e la fel de pitorească precum Elveția, doar cu ceva clădiri mai urâte și drumuri mai proaste.