În a doua zi în Petra am făcut un alt traseu prin munți, mai popular decât traseul Al-Khubtha, din ziua anterioară. Am repetat drumul din Siq până la Al-Khazneh (Treasory) – Strada Fațadelor – Teatrul – Strada Coloanelor – Marele Templu – Qasr al-Bint – Ad Deir (Monastery). De la Treasory până la Qasr al-Bint este drum plat, îl poate parcurge oricine. De la Qasr al-Bint la Ad-Deir începe distracția 🙂
Am auzit prima dată de Petra în copilărie, dintr-un vechi album National Geographic, cu coperte vișinii, cartonate. Erau 5-6 volume groase cu fotografii din toată lumea: locuri și oameni și culori, aproape că simțeam aromele Orientului când deschideam coperțile grele. Acolo, printre multe alte imagini, era și Petra cu a sa Trezorerie și culoarul aproape mistic (Siq) care duce la ea, printre pereții verticali ai munților. Fotografii din anii ‘60-‘70, când turismul în masă nu se inventase încă și nu oricine ajungea acolo.
Eram în autobuzul care mergea la Amman, un autobuz prăfuit care bătea drumul lung de la aeroport la Tabarbour, când mi-am dat seama că GPS-ul telefonului nu mă localiza. Ajunsesem într-o țară nouă și mă bazam atât de mult pe prietenul digital și smart, telefonul, încât uitasem cu totul metodele antice de genul întreabă un localnic și citește însemnele stradale.
Știți că mie îmi plac mult orașele mici care se pot vizita pe îndelete, iar când găsesc unul în care chiar ai ce vedea, sunt peste cale de încântată! Târgoviște este un astfel de loc – deși un oraș relativ mic, este cochet și are o istorie ilustră, multe obiective turistice interesante și, în plus, e la doi pași de București, deci se poate vizita foarte ușor într-o singură zi (deși eu n-am reușit să vizitez absolut tot – am mai lăsat ceva și pentru data viitoare).
Oltenița e unul din orașele acelea în care, după ce cu greu strângi câteva atracții turistice minore, le găsești și pe alea închise în weekend. Orașul e la o oră și jumătate cu trenul de București, lângă granița cu Bulgaria și două mari cursuri de apă pe malul cărora nu te poți plimba. Centrul orașului, mic, cu două străzi principale care se intersectează, era mai degrabă pustiu duminica. Îți vine să te întrebi de ce ar locui cineva acolo? Dacă nu ai avut inspirația să evadezi în tinerețe, o dată cu facultatea, sunt slabe șanse să te mai poți desprinde după aceea.
Zoso se întreabă de ce taxa de serviciu nu este inclusă în prețul final al biletelor de avion vândute de Vola.ro. Mă gândesc la două posibile răspunsuri, dar o să-i întreb și pe ei: 1) taxa este a agenției, prețul biletului de avion este al companiei aeriene; 2) motive tehnice care țin de platforma online (modificarea aplicației poate fi prea costisitoare sau prea complicată).
Pe de altă parte taxele practicate de agenții nu sunt suficient de transparente și bine explicate. Aici este și vina operatorilor (agențiile de turism, în special cele foarte mari) că nu își educă publicul astfel încât aceștia să facă o alegere conștientă în loc să se simtă păcăliți că au cumpărat de la ei. Taxa de serviciu practicată de agenții nu este ceva special, de țepuit cumpărătorii, este o sursă de venit pentru ele: rezervă un bilet de avion pentru tine – te taxează o sumă, un hotel – te taxează din nou. Agențiile fac bani din comisioanele luate de la consumatorii finali cărora le vând serviciile oferite de alți operatori (companii aeriene / de transport, unități de cazare), și mai puțin din alte surse.
Vălenii de Munte, un mic orășel din apropiere de Ploiești, are câteva locuri faine de vizitat într-o excursie de o zi din București: primul și cel mai important este Casa Memorială „Nicolae Iorga”, casa în care savantul român a trăit timp de 40 de ani și în care a locuit cu a doua sa soție, Ecaterina, care i-a fost colaboratoare de-a lungul vieții. Cu Ecaterina a avut 7 copii, de la prima soție a mai avut 4, dar numele de Iorga nu s-a păstrat, băieții neavând urmași. Istoricul Andrei Pippidi este nepotul lui Nicolae Iorga și mai sunt câțiva nepoți prin Italia, care au fost în vizită la Vălenii de Munte vara trecută.
Am un ad pe Facebook la care, pentru că am folosit un headline care le spune ceva celor care îl văd, am multe reacții, inclusiv comentarii, lucru care la început m-a cam nedumerit. Dar poate trebuie nuanțate un pic lucrurile, ca să fie mai clar pentru toată lumea.
Libertatea de a călători singură prin lume este despre libertatea de a pleca undeva de una singură, doar pentru că vrei să pleci nuconteazăunde, este despre libertatea de a te urca într-un tren oarecare ca să explorezi un oraș necunoscut, de a putea (și a-ți permite) să iei o pauză de job-familie-prieteni-vecini-cunoscuți și să petreci un timp mai lung sau mai scurt doar cu tine însuți, libertatea și curajul de a încerca să te cunoști în situații noi și imprevizibile și a te deschide față de oameni și obiceiuri noi.
Planul era să vizitez Hotelul de Gheață de la Bâlea Lac, dar telegondola nu a funcționat decât pentru turiștii cazați la Bâlea Lac – sus era viscol și nu știa dacă telecabina va funcționa sau nu în acea zi (și dacă mai putea coborî după ce urca), așa că pe repede-înainte a trebuit să schimbăm planul. E destul de frustrant să vezi telecabina coborând pentru alții și tu să nu te poți urca în ea, așa că a trebuit să mă consolez cu niște șorici proaspăt, că plăcintă cu varză nu mai era în ziua aia.
Am mai văzut ploaie înghețată prin decembrie 2010, dar nu atât de dramatic și de durată: în 2010 gheața s-a topic rapid, acum a început să se topească după două zile, timp în care crengile, îngreunate de stratul gros de gheață, au început să se rupă la majoritatea copacilor. În parc și pe străzi e măcel, crengi și crenguțe peste tot și încă mai cad. Pentru fotografi, însă, e perfect: totul învelit în gheață, de la case și mașini la plante și copaci – pădurea de cristal, regatul de gheață și Crăiasa Zăpezii la un loc, ca tărâmul morții din Game of Thrones.