Palmieri care cresc în munți la altitudine, în frig și ceață, o pădure de nori, păsări colibri, fincas și case colorate, totul într-un peisaj verde cum numai în Columbia poți vedea: Cocora Valley.
Între două lumi, sus în Valle de Cocora
Au fost multe momente puternice în ziua în care am vizitat Cocora Valley, dar unul dintre ele a fost în mod special rupt dintr-un vis.
A fost spre finalul drumeției de 12 kilometri prin vale și prin pădurea de nori. În ultima parte, înainte de a ajunge la palmierii de ceară, urci muntele timp de 20-30 de minute sau mai mult, prin norul care învăluie din toate părțile pădurea. Ești realmente într-un nor și vezi copacii înalți pierzându-și vârful în ceața care te învăluie în timp ce urci și urci și ajungi tot mai sus.
La final, copacii se retrag și apare o cărare încețoșată, iar sus e un gard mărginit de tufe bogate de flori. Dincolo de gard e o casă colorată și plină de flori și ea, iar în casă locuiește o femeie în vârstă care vinde cafea cu 5000 de pesos turiștilor care trec pe acolo.
Casa are băncuțe de lemn lângă gard, în interiorul curții, și o singură băncuță de lemn lângă gard, în afara casei. Pe bancă erau trei fete și, când am încercat să deschid poarta casei, m-au anunțat că nu se poate intra.
Apoi a apărut din casă doamna în vârstă și m-a anunțat și ea că nu se poate intra. Poarta era roz, iar gardul lung și plin de flori prin care zumzăiau colibri, iar jos, în valea din care tocmai urcasem, era pădurea de nori cu arbori seculari care căutau încontinuu soarele cu vârfurile lor.
Locul acela l-am simțit ca pe un loc suspendat între două realități, despărțind două lumi: cea a naturii, în care nu mă mai puteam întoarce, și cea a oamenilor, în care nu puteam intra. Dar unde se putea merge de acolo?!
Credeam că nimerisem la o cafenea, dar nu era o cafenea, era literalmente o casă la capătul lumii, cu norul intrând pe ușă și întorcându-se în pădure de câte ori voia. No se puede entrar, mi-a zis doamna, și m-am simțit foarte confuză o secundă pentru că părea singurul drum posibil ca să ieși de acolo.
Doamna avea cafea, mi-a adus o ceașcă fierbinte și am pălăvrăgit cu cele trei fete care erau din Italia. Am aflat că doamna locuia singură în locul ăla din vis și avea doar o pisică, un gato, iar aia era chiar o casă de la marginea lumii, cu o poartă roz prin care nu se putea intra.
Unde se poate merge când ajungi la marginea lumii?
Pe cărarea dintre două lumi.
La propriu a fost asta: exista o cărare lângă gard, pe lângă tufele cu flori și colibri, și după ce am mers pe cărarea asta am ajuns într-un punct care părea final de drum și a săltat inima în mine de absurdul situației, dar până la urmă am văzut o trecere îngustă în gardul de lemn, făcută ca să treacă drumeții pe acolo, împreună cu norul care se furișa.
Acolo simt că am fost. La marginea lumii, între două lumi, într-un loc din vis. Locul ăla nu poate fi real, deși știu că am plătit cafeaua 5000 de pesos.
Dacă ai fost la Cocora și n-ai simțit asta, înseamnă că ai luat-o pe drumul greșit și ați trăit experiențe complet diferite.
Locuri de vizitat în Valea Cocora
Circuitul Cocora Valley
Poți merge în Cocora Valley și să te fotografiezi doar cu palmierii sau să faci o drumeție de 12 kilometri peste dealuri, ca să ai o experiență completă.
Am ales varianta doi.
Traseul e simplu, eu l-am făcut invers: parcarea în care te lasă jeepul – Finca Los Portones – Acaime – Finca La Montaña – înapoi în parcare. Acaime Nature Reserve e o deviație opțională, care mai adaugă doi kilometri dus-întors.
Finca Finca Los Portones
Imediat după ce ieși din parcare, am luat-o spre dreapta și am început să cobor dealul până am ajuns la un „punct de control” la Finca El Portón.
Traseul acesta trece peste proprietăți private și se plătește intrare la Finca Los Portones. Băiatul care era acolo mi-a dat informații despre traseu și apoi am plecat, cu ochii spre dealurile cu palmieri.
Priveliștea e foarte frumoasă, iar în prima parte e un drum agricol peste câmpiile pe care pasc vacile, dar a fost un drum cu foarte mult noroi. În Cocora plouă frecvent, și tocmai plouase în noaptea anterioară.
Știam că va fi noroi, dar nu mă așteptam la nivelul ăsta. Pentru că nu aveam drumeții serioase în călătoria asta de câteva luni, nu mi-am mai luat bocanci, care mai mult încurcă pe plaje. Așa că m-am dus la Cocora cu ce aveam, adică niște sandale de hiking.
Dumnezeule! A fost un noroi așa de gros în unele locuri încât am intrat până la gleznă cu sandalele și pentru câteva clipe m-am gândit dacă nu e mai bine să mă întorc. Dar traseul urma să urce și acolo speram să fie mai uscat.
A fost… oarecum.
Lucruri utile: intrarea la Finca Los Portones a fost 8.000 cop.
Pădurea de nori
După vreo 30-40 de minute pe traseul ăsta agricol, am intrat în pădure. A fost cu totul alt peisaj acolo: verde, multă umezeală, un pârâu și au început să apară podurile de lemn, gen Indiana Jones.
Podurile suspendate sunt una dintre semnăturile traseului. Sunt vreo șase, unele mai stabile, altele care scârțâie suficient cât să-ți aduci aminte că ești într-o pădure de munte din Anzi, nu într-un parc urban.
E și o cascadă acolo, trebuie să cobori câteva sute de metri ca să o vezi. Pe porțiunea aia a traseului am început să mă întâlnesc cu cei care făceau traseul clockwise (în direcția în care am mers eu au fost destul de puțini).
Pe la mijlocul traseului, când cărarea a cotit spre palmierii din Cocora Valley, a apărut bifurcația spre Acaime, rezervația naturală fiind un traseu opțional de un kilometru. Eram deja obosită, dar în ultima clipă m-am hotărât să mă duc.
Acaime Nature Reserve
Spre Acaime trebuie să treci iar un pod, apoi o cărare cu noroi și pe o bucată scurtă e un urcuș înnoroit – acolo a fost cel mai rău la coborâre, cu multă grijă ca să nu mă duc de-a berbeleacul (nu m-am dus).
Acaime e o rezervație de colibri, ascunsă în pădurea de nori din Cocora Valley, o mică inițiativă locală care protejează păsările și natura din jur. Se plătește o taxă-donație pentru care primești o ciocolată caldă con queso și poți admira păsările colibri care zbârnâie pe acolo.
Colibri sunt niște minunății de păsări, au niște ochi ireal de frumoși și un fel de puf alb ca un botoșel pe picior. Inima le bate de peste 1.000 de ori pe minut, iar ca să susțină ritmul ăsta trebuie să mănânce aproape continuu, de asta îi vezi zburând ca niște drone din floare în floare. Sunt esențiali în pădurile de nori pentru că polenizează plante care nu pot fi polenizate de albine, florile crescând la altitudine, în umezeală și ceață.
Sunt singurele păsări care pot zbura pe loc și înapoi. Aripile nu bat sus-jos, ci descriu un opt, ca la insecte, de asta auzi un fel de sunet-vibrație când apar. Funfact: deși sunt minusculi, sunt extrem de teritoriali. Un colibri miniatural poate alunga fără ezitare păsări mult mai mari.
Urcușul prin pădurea de nori
După Acaime a urmat un urcuș prin pădure, abrupt, dar cărare ușoară și relativ mai uscată. Acolo ești cu adevărat în nor, vezi vârfurile copacilor îmbrățișați de ceață, toată pădurea are ceva magic, de poveste scandinavă și tăcută.
Sus, după ce ieși din pădure, ajungi la o casă în care locuiește o doamnă care vinde cafea cu 5000 de pesos, deși casa ei nu este cafenea.
Finca La Montaña
După încă un kilometru, am ajuns la altă intrare cu poartă, la Finca La Montaña. Am plătit intrarea de 25.000 COP, am cumpărat niște mâncare (era deja după masă), dar până am ajuns la primul mirador, ceața s-a îndepărtat puțin și i-am putut vedea. Am fost super fericită atunci!
Restul a fost o plimbare lungă cu ochii după palmieri. Traseul face o buclă și trece prin cele mai bune locuri de admirat palmieri cu capul în ceață, iar peisajul e miraculos de frumos. Până am ajuns mai aproape de ei s-a făcut aproape 5 după-masa, era puțină lume pe traseu și a fost de parcă am avut tot verdele ăla doar pentru mine.
Palmierii de ceară din Cocora Valley sunt ceva între botanică serioasă și magie pură. Oficial, se numesc Ceroxylon quindiuense și sunt palmierii naționali ai Columbiei. Neoficial, sunt motivul pentru care te oprești din mers și te uiți ca un copil care a intrat din greșeală într-o poveste.
Cresc aproape exclusiv în zona andină, la 1800-2500 metri, în frig, ceață și ploaie, la altitudini unde palmierii, teoretic, n-ar avea ce căuta, căci sunt… palmieri. Superbisim e puțin spus.
Se numesc de ceară pentru că trunchiul lor e acoperit cu un strat ceros natural. Localnicii îl foloseau cândva pentru lumânări. Au cam exagerat, au tăiat prea mulți, au realizat că nu e o idee bună, și acum palmierii sunt protejați strict. Azi sunt mai degrabă lăsați să fie ceea ce sunt: niște coloane vegetale foarte fotogenice.
Ce mai e special la ei e ritmul. Cresc extrem de lent și pot ajunge la 60 metri înălțime, fiind cei mai înalți palmieri din lume. Sunt bătrâni, subțiri și foarte zen.
De ce Cocora Valley? Pentru că acolo condițiile sunt perfecte pentru ei: sol vulcanic, umezeală constantă, ceață care vine și pleacă. Exact genul de loc unde pădurea de nori își face de cap. Palmierii ies din ceață ca niște semne de carte într-o lume care se citește lent.
Lucruri utile
Ca lungime, traseul circular are aproximativ 11-12 kilometri, în funcție de micile deviații, și durează cam 5-6 ore cu pauze. Nu e tehnic, dar e solicitant prin noroi, umezeală și urcare constantă. Mie mi-a luat mai mult timp, am ajuns acolo pe la 9 și ceva dimineața și am terminat traseul pe la 5.
Pentru intrările de pe traseu și Jeep Willys trebuia să ai bani peșin la tine, chiar dacă în oraș poți plăti cu cardul în multe locuri. Costurile au fost: 12.000 COP Jeep Willys, 8000 COP Finca Los Portones, 20.000 COP Acaime, 25.000 COP Finca La Montaña. Pentru că nu mi-am notat costurile atunci, e posibil să nu fie 100% corecte.
Echipament: ideal cizme de cauciuc, căci intri în noroi până la gleznă în unele locuri sau măcar niște bocanci care nu se supără dacă nu sunt protejați.
Salento
Salento, orașul bază pentru a vizita Cocora Valley, e frumușel foc – desigur, e cochet pentru turiști, dar nu numai, Columbia are multe pueblos frumoase, iar Salento le face cinste: case care mai de care mai colorate, cafenele, restaurante și magazine peste tot, un mirador în vârf de deal, iar turiști o grămadă.
Drept să spun, mi-ar fi plăcut să stau mai mult acolo și să vizitez și alte locuri în jur: Filandia, diverse fincas de cafea, Pijao, Circasia, Aguadas, Buenavista, Salamina.
Experiențe
Cafenele
În Salento, cafenelele au cafeaua lor de origine și înțelegi rapid de ce zona asta trăiește din cafea, iar unele excelează în mai multe feluri de preparare, de la tradiționalul tinto până la variante mai europene.
Grow Ganja
Grow Ganja e o cafenea drăguță cu sombrero care a fost și prima mea oprire acolo, pentru o cafea în Eje Cafetero.
Café Jesús Martín
Salento are multe cafenele, dar cel mai des am fost la Café Jesús Martín, un loc care păstrează tradiția cafelei columbiene.
Într-una din zile am băut vreo trei Angela acolo – Angela fiind un espresso cu lapte condensat dulce – după ce le amestecai, ieșea ceva delicios, ca un desert. Au și ciocolată caldă foarte bună sau cafea Santa Ana tradițională, adică neagră, așa cum o beau columbienii.
Informații practice pentru Valea Cocora
Cum ajungi în Valle de Cocora Colombia
Pe scurt, un traseu până în Valea Cocora poate arăta așa:
Bogotá (sau alt oraș mare) – Armenia/Pereira – Salento – Valea Cocora.
Ca să vizitezi Cocora Valley trebuie să ajungi în Salento, cele mai apropiate orașe fiind Armenia și Pereira. Eu am zburat în Armenia, de la aeroport la terminalul din Armenia există un autobuz local (4200 de pesos, pleacă din fața terminalului), iar din terminal iei alt autobuz până în Salento (biletul costă 8000 de pesos, drumul durează o oră).
Nu e obligatoriu să te oprești în Armenia, care e un oraș mic și neinteresant (am stat acolo două nopți, n-am făcut nicio poză).
Odată ajuns(ă) în Salento, ca să vizitezi Cocora trebuie să iei un Jeep Willys. Sunt mașini cu remorcă ca niște autobuze rurale, care pleacă frecvent din Plaza Bolivar, merg în Valea Cocora și Filandia (trasee diferite).
Jeepurile sunt colorate, organizate și circulă des. În piață există un chioșc unde se vând biletele dus-întors (16000 COP), apoi ești distribuit într-una dintre mașini. Cine nu mai are loc pe banchetă, poate sta în picioare, pe marginea mașinii.
Ca să faci drumeția în circuit nu ai nevoie de ghid sau agenție, traseul e circulat, simplu de urmat, ocazional mai sunt semne, dar nu prea ai unde să te rătăcești acolo, în mare e o singură cărare. L-am făcut singură și la fiecare câteva minute treceau oameni, fie într-o direcție, fie în alta.
Salento și Valea Cocora sunt zone turistice și agricole, fără probleme de siguranță ca în marile orașe, toți oamenii lucrează fie în turism, fie în vreo finca, așa că atât traseul, cât și orașul se explorează fără probleme. În Valea Cocora mai vezi și soldați care patrulează prin unele zone.
Transport local
În Salento nu ai nevoie de transport, orașul e mic. Pentru zona din jur fie apelezi la Jeep Willys, fie la autobuzele locale sau faci vreun tur mai scump pe cal.
Cazare pentru Valea Cocora
Am avut o cazare simpatică într-o cabană în curtea unor localnici, închiriată prin Airbnb, cazarea a costat 63 USD pentru trei nopți.
Proprietarul a folosit lucrurile vechi drept decor pentru casă: o mașină de scris, un aparat foto. Aquí es solo la familia, mi-a explicat el sistemul de securitate din curte.
A fost genul de experiență care nu se poate cumpăra: cazarea mea nu avea mâncare inclusă, dar doamna casei a avut grijă de mine cu bunătate: mic dejunuri cu cafea tinto și arepa, iar într-o seară am primit și suc de guava.
Pentru Cocora, cel mai bine să stai în Salento, ai multe opțiuni acolo, iar orașul e cochet, dar dacă vrei să fii mai aproape de palmieri, există pensiuni și în Valea Cocora.
Bani și costuri
Costurile sunt decente în Salento, iar în oraș poți plăti și cu cardul în multe locuri. Ai nevoie cash pentru drumeția circuit, ca să plătești intrările pe finca și Jeepurile Willys.
SIM card și internet
Am avut SIM card Claro și în oraș am avut semnal. Prin vale, când urci prin pădurea de nori, semnalul dispare. WiFi la cazare a fost bun.
Siguranță
Salento și Valea Cocora sunt locuri cu mulți turiști, e plin de străini și zona se vizitează în siguranță, chiar și singur(a).
Vremea
Vremea în Cocora Valley, lângă Salento, e imprevizibilă: dimineți cu soare clar, apoi nori groși și ploi scurte, mai ales după prânz. Fiind la peste 2400 metri altitudine, e răcoare tot anul și umezeală constantă. Cea mai bună perioadă e în sezoanele mai uscate, decembrie până în martie și iulie până în august, ideal plecând devreme dimineața.
Am stat acolo trei zile, în ziua când am vizitat Valea Cocora am prins soare și de abia după șase a început să plouă, a doua și a treia zi a plouat. Am auzit pe cineva povestind cum în ziua când a fost în Cocora n-a putut vedea nimic din cauza ceții – e bine să rezervați măcar două zile, ca precauție pentru vremea proastă. E păcat să mergi până acolo și să nu poți vedea palmierii.
Niciun comentariu