Pentru cineva care se temea să viziteze Rio de Janeiro, a fost o surpriză prima plimbare pe străzile orașului, care s-a întâmplat să fie în Santa Tereza. Nu știam mare lucru despre cartier, în afară de faptul că a fost a doua opțiune când am căutat cazare în Rio: voiam să stau în Centrul Vechi, care mi se părea a fi ”the place to be” pentru simplul motiv că era centrul, dar cum nu am găsit ce căutam acolo, iar Villa Franca avea recenzii excelente, m-am ”mulțumit” cu Santa Tereza.
Pe vremea când îmi umpleam mintea cu povești de Jules Verne și aventuri prin junglă, visam să merg și eu într-o astfel de expediție, să descopăr specii noi de fluturi sau măcar de păianjeni și să mă rătăcesc prin jungle tropicale în care n-a călcat nici un om alb. Apoi am crescut și am aflat că toate locurile necunoscute au fost descoperite deja, că nu se mai organizează expediții, ci sejururi și circuite ghidate și că va trebui să-mi imaginez propriile aventuri și expediții în cunoscut.
Manaus: umed, cald, îndepărtat. Un oraș cu clădiri cândva frumoase, acum într-o paragină aristocratică, de nobil scăpătat care și-a luat demult tălpășița din cuibul aurit de pe care se scorojește acum vopseaua. Și-a luat și mobila cu el și a lăsat doar pereții goi.
Nu întotdeauna locurile care ne vrăjesc au cele mai bune începuturi. Brasilia a început ca o nuvelă proastă: un autobuz greșit luat de la aeroport, un altul care nu mai sosea într-o stație pustie în seara de Crăciun, un taxi de negăsit, un hotel neprimitor în care a fost cât pe ce să nu fiu primită. Aș fi plâns de ciudă dacă n-aș fi fost prea obosită pentru asta. Aș fi plecat de acolo dacă nu mi-ar fi fost prea teamă să fac asta. Până la urmă ce căutam acolo, în mijlocul Braziliei, într-un oraș fără ocean, fără munți, fără plaje, fără muzică?
Cu toții ne dorim să ni se întâmple lucruri bune, să trăim măcar din când în când clipe de fericire, să vedem lucruri spectaculoase, frumoase, uimitoare. Viața, în schimb, e formată din momente, locuri și trăiri banale pe care uneori ajungi să le consideri ca fiind cea mai bună versiunea a ceea ce poate fi. Nu îmi pot programa fericirea, dar îi pot da o mână de ajutor, căutând și descoperind locuri, lucruri și momente spectaculoase, uimitoare, frumoase.
Întotdeauna mă stresează sosirea într-un loc îndepărtat și necunoscut. Dacă e mai apropiat nu mă stresează deloc, ce poate fi periculos acolo? Dar pe un alt continent…ehee, sigur oamenii sunt dubioși și îți vor răul, taxiurile nu există, hotelurile arară altfel, mâncarea este ciudată, în fine, tot felul de pericole pe care, după 14 ore de zbor și altele petrecute în diverse aeroporturi, nu le mai poți aprecia corect.
Arad, într-o plimbare de o zi: parcă m-aș fi plimbat prin Viena, dar o Viena mai mică și mai decrepită. Dacă ar fi avut și cafenele elegante pe strada principală iluzia ar fi fost perfectă. Ce am vizitat acum nu seamănă deloc cu orașul pe care mi-l amintesc dintr-un trecut îndepărtat ca fiind Arad: ori îmi amintesc eu greșit, ori mi-a luat aproape o viață ca să învăț să privesc.
Ni s-a întâmplat cel puțin o dată: zborul e ”delayed” și petreci câteva ore blocat în aeroport, fără să știi când urmează să zbori sau dacă mai pleci în ziua aceea. Pentru mine amintirea memorabilă e un zbor spre Istanbul când mi-am petrecut toată noaptea pe Otopeni și am ratat și acel sandviș meschin pe care ți-l oferă companiile aeriene la întârzierile lungi.
Ce nu știam la vremea aceea e că aș fi avut dreptul la o compensație: zborul decola de pe un aeroport din Uniunea Europeană, iar întârzierea fusese de 10 ore. Am scris companiei aeriene, au justificat că fusese din cauza vremii and that was it!
E bine să știți că aveți niște drepturi și companiile aeriene sunt obligate să le respecte. E vorba de Regulamentul EU 261 din 2004 care a stabilit niște reguli pentru pasagerii care zboară de pe / spre teritoriul Uniunii Europene.
În nicio toamnă nu m-am plimbat atât de mult, ba în week-end, ba în timpul săptămânii, cu jobul. Acum că a venit cu adevărat frigul și ne pregătim de iarnă am mai redus excursiile (îmi îngheață mâinile pe aparatul foto, nu de alta…), dar asta numai până la sărbători când plănuiesc o mare evadare 😀
M-am dus până în Floreasca să găsesc un muzeu despre care știam că este închis – Muzeul Memorial George Călinescu – și am găsit doi samariteni minori care m-au pus să sun la un număr de pe o geacă (don’s ask…), o pisică neagră care dormea într-o mare de frunze aurii și niște graffiti interesante pictate pe o centrală termică.