Bunica mea colecționa nume de străzi într-un carnețel jerpelit, eu colecționez locuri și amintiri într-un blog digital. Fiecare după posibilități și după vremurile pe care le trăim. Cum posibilitățile mele s-au redus dramatic în ultima vreme și toate planurile pe care le-am făcut acum câteva luni s-au dus de râpă, ”călătoresc” pe la mine prin cartier sau prin București și înapoi în cartier. Și mi se pare extraordinar că pot face și asta! 😛
În centrul Bucureștiului, de la Piața Sfânta Vineri până spre Mântuleasa lui Eliade, e Cartierul Evreiesc, fostă mahala cu case cu grădini care au scăpat, în mare parte, demolărilor din anii ’80.
Ultimul week-end ”liber”, înainte de a fi consemnați în casele noastre, m-a prins la Bacău: un oraș cam trist, în care s-au păstrat puține lucruri din trecut și s-au înlocuit cu blocuri, statui și bulevarde pustii. Cele câteva locuri mai interesante le vizitezi rapid: Curtea Domnească, casa lui Bacovia, câteva case de pe timpuri, dar puține și fără să iasă în evidență prin ceva, un hotel abandonat cu geamurile sparte în mijlocul orașului. Parcul Cancicov l-am găsit plin de ciori, care croncăneau deprimant, muzeele erau închise, restaurantele vindeau mâncare doar la pachet.
La noi la Brăila, la tanti Elvira, ușor se câștigă lira. Să dai miarul, deschizi buzunarul, așa e la noi la Brăila. Femeia muncește, bărbatul plătește, așa e la noi la Brăila.
Brăila: un oraș surprinzător de frumos, cu multe case monumente istorice, cu străzi late și alei verzi în mijlocul lor (Grădina Publică), cu un cartier de case în fosta cetate a Brăilei și cu o faleză verde și liniștită pe malul Dunării.
Galațiul era de multă vreme pe lista mea de vizitat, împreună cu Brăilă, și ce moment mai potrivit poate fi decât primăvara, chiar dacă una mult mai friguroasă decât mi-aș fi dorit. Prima surpriză a fost să descopăr că da, Galațiul este în Moldova: ”oleacă” este la el acasă, iar accentul este unul moldovinesc.
Cristina m-a întrebat cum am ajuns călătoresc solo și în timp mă gândeam la asta și scriam răspunsurile mi-am amintit nu de primele mele călătorii solo, ci de copilărie, când găseam atâtea resurse în imaginație încât orice întâmplare banală avea forța unei aventuri irepetabile. Încă mai găsesc resurse în imaginar, care să-mi coloreze cotidianul și să transforme o simplă plimbare în ceva interesant.
* * *
Probabil mulți dintre voi nu știți, dar când mi-am deschis blogul, prin toamna lui 2009, i-am spus inițial Călătorii imaginare, nu pentru că povesteam despre călătorii imaginate, ci pentru că ele începeau în imaginar, continuau în real și se întorceau la mine îmbogățite. Dar nu era un nume potrivit pentru un blog, așa că a trebuit să apelez la tehnicile Șeherezadei și ale ei 1001 de povești care să te țină captivat o viață întreagă.
Într-un frumos week-end de pandemie cu Coronavirus și început optimist de primăvară, am ajuns prin Țara Luanei, un ținut din Munții Buzăului cu peisaje sălbatice și schituri rupestre. Traseul a fost unul în circuit pe ruta Biserica rupestră din satul Aluniș – Chilia lui Dionisie – Fundul Peșterii – Peștera lui Iosif – Agatonul vechi – Agatonul nou – Piatra Găurită – Aluniș.
Undeva între Pitești și Craiova sunt două orășele oltenești, cam izolate și puțin vizitate: Slatina și Balș. Nu cred că sunt mulți cei care se duc în excursie la Slatina și, drept să spun, și eu m-am întrebat de ce merg acolo, după ce m-am urcat în tren.
Azi m-am gândit un pic la ce voi face după ce mă pensionez. V-ați gândit vreodată la asta? Probabil că nu, cei mai mulți dintre voi. Adevărul e că nici eu nu reușesc foarte des să mă gândesc la lucruri, de cele mai multe ori mintea mea alunecă pe lângă gânduri și idei, fără să zăbovesc foarte mult lângă ele. Însă avantajul unei plimbări pe malul mării combinată cu un drum lung cu personalul e și acesta (dincolo de faimoșii aerosoli): găsești timp să gândești și nu doar să dai ”skip” la melodiile care nu-ți plac.
* * *
Pentru mine perioada pensionării prezintă un avantaj care nu poate fi ignorat – foarte mult timp liber, dar și un dezavantaj – puțini bani. Drept să spun, habar n-am ce pensie voi avea atunci și mi se pare atât de complicat să calculez încât mai bine nu îmi bat capul cu asta și mă gândesc la surse de venit alternative. Vor fi puțini bani, dar și nevoi mai puține, așa că mă văd călătorind prin locuri accesibile financiar, probabil Asia, Africa, America de Sud, pierzând vremea câte o săptămână pe vreo plajă departe de locurile turistice scumpe, apoi mutându-mă pentru o altă săptămână într-un alt loc și tot așa, un fel de pensionar itinerant. Aș putea să învăț să gătesc mâncăruri locale, poate chiar să mai câștig niște bani prin rețelele astea internaționale pentru mână de lucru ieftină: ceva grădinărit, dar nu prea mult, c-o să mă doară spatele, poate niște lecții de limba engleză, genul ăsta de lucruri. Sună bine, sună rău?
Dacă vrei să vezi cum sunt administrate două mari orașe din România care atrag deopotrivă turiști români și străini, vizitează Brașovul și Constanța în două week-end-uri consecutive, cum am făcut eu. Mi-a plăcut în ambele orașe, dar nu pot să nu observ diferența dintre centrele lor vechi: în Brașov, cu bune și rele, nu vezi clădiri istorice în paragină, în timp ce în Constanța sunt o mulțime și într-o stare avansată de degradare. Și e păcat, sunt o grămadă de locuri interesante în Constanța pe care le-am descoperit de abia acum.