Bugetul pentru 2 săptămâni în Scandinavia a fost 1,000 de Euro: București – Berlin – Copengaha – Oslo – Stavanger – Bergen – Ålesund – Åndalsnes – Oslo – București.
Calea ferată Rauma
De la Åndalsnes la Dombås am călătorit cu trenul pe calea ferată Rauma care leagă cele două localități. E un drum foarte frumos, trenul este unul turistic în care există și-o înregistrare audio care îți explică pe unde treci: acolo e muntele cutare, iar dincolo e podul nuștiucare peste care vom trece de două ori. Genul ăsta de explicații. Am stat lipită de fereastră, pe coridor, și am făcut o grămadă de poze mișcate din care, acum, nu pot alege mare lucru. La Dombås se schimbă trenul cu unul normal, care te duce întins la Oslo și te lasă în gara aia uriașă ca un mall.
Eram în Ålesund și trebuia să mă întorc la Oslo, de unde aveam avion spre casă. Pentru că nu există cale ferată din Ålesund până la Oslo am căutat alte variante de a ajunge acolo: am luat un autobuz de la Ålesund până la Åndalsnes, iar de acolo trenul, pentru că la Åndalsnes începe calea ferată Rauma, un drum la fel de faimos precum calea ferată Flåm, care leagă Myrdal de Flåm.
Acum câțiva ani, când am văzut prima dată o fotografie cu Ålesund, am crezut că n-o să ajung niciodată acolo. Sunt locuri care par imposibil de atins – prea îndepărtate, prea exotice, prea dificile – dar când pui mâna pe hartă și îți faci un plan efectiv pentru ele constați că nu e chiar așa mare scofală. Asta nu micșorează din calitățile locului respectiv, doar îl pune într-o altă perspectivă, una în care lucrurile sunt realizabile și îndeplinirea lor ține de noi.
Folosește-ți timpul cu înțelepciune: nu știi niciodată când se va termina, iar ”călătoria vieții tale” nu o vei mai face niciodată. Pleacă la drum atunci când simți chemarea, nu lăsa totul pentru mai târziu, când vor fi bani și va fi mai mult timp liber, chiar dacă e tentant să crezi că toate pot fi făcute și mai târziu. Trăiește cumpătat, dar nu ”cumpăta” la nesfârșit, lumea e oricum plină de riscuri.
Acum doi ani mi-am cumpărat niște carnețele Moleskin la set de 3 pe care să le iau în călătorie. Sunt suficient de mici cât să le poți băga într-un buzunar (passport size) și mă ajută foarte mult să-mi amintesc detalii pe care, de altfel, le-aș uita foarte ușor. Ieri l-am deschis pe cel pe care l-am luat în Norvegia și am citit următoarele concluzii adânci despre ziua petrecută în Bergen, când m-am plimbat prin oraș cu rucsacul în spate: „Este mai bine să fii tânăr și să te chinui puțin, decât bătrân cu tot confortul”. Hm, dar ce te faci când ajungi bătrân și nu ai parte de tot confortul – renunți la călătorii?
Parcurgem drumuri zi de zi, fie ele fizice sau imaginare. Drumuri pe care le cunoaștem foarte bine și nu le mai băgăm în seamă, drumuri de care ne-am plictisit, șosele pe care circulă toată lumea, alei care ne apar brusc în cale sau cărări pe care nu mai calcă nimeni.
Acum câțiva ani am văzut o poză cu o stâncă din Norvegia, deasupra unui fiord spectaculos, și mi-am trecut-o repede în wishlist. Stânca avea un nume imposibil – Preikestolen, dar și unul englezesc – Pulpit Rock, și se găsea la mama naibii departe în Norvegia, unde mi se părea foarte greu de ajuns, cum mi se păreau multe, pe vremea aia. Dorința de-a ajunge acolo a rămas, așa că anul acesta, când am luat decizia să-mi fac vacanța prin Scandinavia, am pus pe lista foarte scurtă de locuri pe care TREBUIE să le văd, și Preikestolen, alături de orășelul Ålesund.
Iubesc trenurile. Orice fel de trenuri, atâta vreme cât împlinesc un vis de călătorie și mă duc, în ritmul lor cam încet, dintr-un loc în altul. Să te miști în spațiu este un miracol care nu încetează să mă uimească. Să stai comod pe un scaun, cu ochii pe geam, iar peisajele să defileze prin fața ochilor tăi, să privești stâncile, fiordurile și ploaia și să știi că în câteva ore vei ajunge la destinație. Iar de acolo poți să pleci mai departe, iar trenul va fi mereu acolo, gata să o ia de la capăt, iar și iar…
După patru zile în Copenhaga am plecat mai departe, în Norvegia, unde aveam planuri mari.
- 1
- 2