După patru zile în Copenhaga am plecat mai departe, în Norvegia, unde aveam planuri mari.
Dacă ai norocul să vizitezi Copenhaga într-o zi cu soare nu o să-ți mai vină să pleci de acolo. E un oraș prietenos cu oamenii, o metropolă în care poți să respiri, să te odihnești în cele mai aglomerate zone sau în unele mai pustii, în care poți să zaci la soare pe unul din multele șezlonguri sau scaune împrăștiate peste tot pe marginea apei, cu un pahar în mână sau cu o carte sau nimic și să uiți de stresul acumulat într-un an de zile. După care pleci mai departe și găsești iar un loc în care poți să lenevești la infinit și mai stai și acolo o vreme până te umpli de soare și de căldură și de bine.
De-a lungul timpului mi-am format tabieturile mele, chiar și în călătorii. Mă ajută să mă bucur de prezent și îmi asigură un confort mental pe care, câteodată, nu îl am când mă găsesc într-un loc cu totul străin. E bine și rău să îți construiești obiceiuri: bine – pentru cele de mai sus, rău – pentru că riști să rămâi blocat în ele și să nu mai încerci experiențe noi.
Suntem sclavii așteptărilor noastre. Ne construim un univers din iluzii și apoi muncim ca să potrivim realitatea cu ceea ce ne-am imaginat noi. Dacă l-am visat a fi urât, va fi mai degrabă urât. Dacă l-am visat a fi frumos, va fi mai degrabă frumos. Așteptările noastre trebuie să fie ale tuturor, îi vom învăța și pe alții să aibă așteptări similare, să viseze coșmaruri sau povești cu zâne, universuri banale sau lumi în care totul este posibil.
Departe, departe în largul nemărginit al mării, apa e albastră ca floarea albăstrelelor și limpede precum cristalul. Și e atât de adâncă, încât nicio ancoră n-o să-i poată atinge vreodată fundul! Dacă ai vrea să-l atingi totuși, ar trebui să pui nenumărate turnuri de biserici unele peste altele, de jos și până la suprafața apei. Ei bine, acolo, în adâncuri locuiește poporul mării.
Mica sirenă, Hans Christian Andersen
Acum, când afară e-o ploaie rece de toamnă și eu sunt la a patra cafea, pot spune că vara anului 2015 e cu desăvârșire dusă și pot încerca să mi-o amintesc așa cum a fost ea: prea scurtă, prea cuminte, parcă într-o eternă așteptare a ceva ce va să vină, dar nu vine nicicând.
Ne plac grădinile pentru că reprezintă natura îmblânzită și domesticită, ne simțim în siguranță acolo unde plantele stau cuminți în rândurile lor și explorăm cu îndrăzneală atâta vreme cât avem alei pe care nu ne putem murdări cu noroi.
Stăteam lângă fereastra pe care se prelingea ploaia, sorbind încet din cafea, și mă simțeam de parcă eram în prima zi de vacanță, deși pornisem la drum în urmă cu câteva zile. Era o cafea făcută dintr-un pliculeț din acela instant, primit în loc de rest la un magazin din România și pe care l-am aruncat în bagaj pentru orice eventualitate, știind că oricum eu nu beau așa ceva. Dar acolo, în Copenhaga cea ploioasă, cu trestiile verzi foșnind la fereastră, mi s-a părut cea mai bună cafea din lume.
În primăvară am avut un bilet de avion pentru Copenhaga. Nu m-am mai dus, speriată că nu-mi vor ajunge banii pentru tot ce voiam să vizitez eu pe acolo. Renunțările astea se cam adună, dar nu neapărat din motive financiare, ci așa, dintr-un fel de confort mental la care îmi e greu să renunț câteodată. Când eram mai tânără îmi păsa mai puțin de astfel de detalii. Plecam, ăsta era primul pas, restul urma să vină de la sine.