Un traseu care se poate face în weekend, dar e destul de obositor datorită lungimii drumului până acolo, este București – Peștera Magurata (Bulgaria) – Niš (Serbia) – Stațiunea Babin Zub din Munții Stara Planina. Zona aceasta din Serbia e mai puțin cunoscută și promovată la noi și mă bucur că am ajuns acolo: în Valea Timocului locuiesc mulți vlahi, vorbitori de limbă română, și a fost amuzant să descoperim că unul dintre ”sârbii” de la vama dintre Serbia și Bulgaria vorbea perfect limba română.
Peisajele spectaculoase de la Cazane merită admirate de sus de pe ambele maluri ale Dunării, și nu doar din clasicele plimbări cu barca la Chipul lui Decebal. Weekendul trecut am plecat dis de dimineață din București pentru o vizită la Cazanele Dunării pe traseul București – Chipul lui Decebal – Ciucărul Mare (drumeție) – Donji Milanovac (cazare) – Mali Strbac (drumeție în Parcul Național Djerdap) – Kladovo – București. Un pic obositor, dar a meritat cu prisosință, în special priveliștea de pe partea sârbească e fantastică!
Cel mai greu e să pui cap la cap cheltuielile dintr-o călătorie mai lungă. Cât a costat fiecare lucru? Cât s-a plătit în avans? Cu câți bani am plecat la drum și cât s-a pierdut din pricina cursurilor de schimb valutar? La toate întrebările astea a trebuit să răspund când m-am apucat de tabelul care urmează. Am plecat la un drum de două săptămâni și jumătate cu 480 de Euro, dar cu o parte din bilete cumpărate în avans și 10% din costul cazărilor deja achitat. Adăugând anumite costuri suplimentare datorate pierderii trenului de întoarcere am ajuns la vreo 700 Euro care s-au dus pe chestiunile astea de mai jos:
Nu se putea ca pe ultima sută de metri de vacanță să nu am parte de peripeții și așa se face că plecând din Skopje spre casă am pierdut trenurile de legătură Niš – Sofia – București și am ajuns în cele din urmă tocmai la Belgrad. Prea mersese totul strună până în momentul acela ca să nu se strice locomotiva imediat după granița sârbă, undeva în mijlocul câmpului. Aveam 2 ore până la următorul tren spre Sofia și eram destul de liniștită, ba chiar mă lamentam că ”vai, ce o să fac două ore în gara din Niš”? Ei bine, n-a mai trebuit să-mi fac griji, locomotiva a murit și până au adus alta și au legat-o, descântat-o și pornit-o au trecut peste două ore iar trenul meu spre Bulgaria a plecat în drumul lui.
Renunțasem la ideea de a vizita Belgradul și mă mulțumeam cu gândul că e aproape de România și pot, la o adică, ajunge oricând acolo. Mă întorceam din Skopje, ținta mea fiind orașul sârbesc Niš de unde aveam legături spre Sofia și București, când, pe nepusă masă, locomotiva s-a stricat în plin câmp. Întâi nu m-am impacientat foarte tare pentru că, în primul rând, nu prea înțelegeam ce se întâmplă. Dar când, după tot felul de manevre, trenul a luat-o înapoi spre granița cu Macedonia, am început să pun, panicată, întrebări celor din jur. Care va să zică se stricase, nu aveam să mai ajung la Niš la timp, urma să pierd trenul spre Sofia și pe cel spre București pentru care îmi cumpărasem bilet încă din țară. Ce era de făcut?