La Paz: viața la altitudine

La Paz, viața la altitudine: centrul istoric, cu telecabina în El Alto, “espiritista” și “curandero”, Tiwanaku, Sopocachi și Cholita Wrestling.

Sumar

Sosirea în La Paz

Să pot trăi oriunde, asta e #dreamlife pentru mine. Să mă trezesc cu munții din La Paz la fereastră, să mă simt acasă la capătul lumii, ca într-o găoace în care sunt acolo unde trebuie, înconjurată de locuri superbe și culturi diferite pe care le pot descoperi în ritmul meu, nu în două săptămâni de vacanță o dată pe an.

Uneori nici nu-mi vine să cred că trăiesc așa ceva, că l-am bombănit în spaniolă pe taximetristul bolivian care nu știa Google Maps, că m-am plimbat între 3650 și 4150 metri ca și cum nu ar fi fost nimic ieșit din comun, că am fost relaxată printre străini atât de departe de casă. Până la urmă acasă poate fi oriunde, trebuie doar să fii tu acasă în sufletul tău.

Sosirea în La Paz, Bolivia, a fost cu emoții. Credeam că autobuzul din Oruro mă va lăsa undeva în oraș și dintr-o dată am văzut agitație în autobuz, oameni bombănindu-l pe șofer și amenințând că vor face plângere.

Ce se întâmplase? În loc să ne ducă în oraș, șoferul ne-a lăsat în El Alto, municipiul alăturat, la cea mai mare altitudine din lume, 4150 metri (La Paz altitude: 3650 metri). La Paz și El Alto sunt lipite, dar sunt orașe distincte, complet diferite.

Nu mai fusesem nici în unul, nici în celălalt, dar cât de greu putea fi să iau un taxi până la cazare? S-a dovedit că în ziua aceea era aproape imposibil. În fața autogării din El Alto șoferii de taxi m-au refuzat unul după altul auzind că merg în La Paz („abajo”) și după multe întrebări am aflat că e blocată o stradă și nu pot trece pe acolo, trebuia să iau un colectivo (sau două?) și să merg pe jos.

Dar unde?! Indicațiile erau confuze, era deja după-masă, eram o turistă străină puțin intimidată de toate lucrurile astea necunoscute și nu mi-era deloc clar ce trebuie să fac și pe unde să o iau.

Ca de obicei m-a ajutat cineva de acolo să iau mașina care trebuia, spunându-i șoferului unde voiam să ajung, șoferul mi-a spus unde să cobor și pe unde să o iau și brusc m-am trezit în mijlocul unei aglomerații incredibile, agitație, zeci de colectivo și oameni, apoi o paradă în mijlocul străzii, probabil acea stradă blocată pe care nu mai puteau trece taxiurile. Nu era o manifestație cum am crezut inițial, ci parada pentru aniversarea orașului El Alto.

Am mers printre cholita cu fuste crețe și pălării colorate, oameni cu pancarte, un fluviu de oameni printre care m-am strecurat și eu, fără să știu dacă mergeam în direcția corectă. Când am întâlnit un polițist l-am întrebat unde găsesc un taxi și mi-a indicat o străduță pe care chiar am găsit o mașină cu care am plecat spre La Paz.

Dumnezeule! Ce jos era La Paz față de El Alto! Nu mi-a venit să cred cât de mare era diferența de nivel, era ca și cum coboram într-o găleată înconjurată de munți.

Am stat într-un Airbnb într-o clădire în care erau doar apartamente de închiriat, fiecare cu o priveliște superbă către munții din jur. Zece zile cât am stat în La Paz m-am simțit privilegiată să locuiesc acolo, cu asemenea priveliști, într-o țară în care a fi la 3650 metri altitudine sau 4150 este ceva banal.

Eram după aproape două săptămâni petrecute la 3700-4000 metri, așa că nu prea mai simțeam diferența. Îmi bătea inima mai tare la urcat dealurile, dar cam atât. Iar în La Paz sunt doar dealuri! Urci, cobori, urci, cobori, nu e aproape nicio stradă complet dreaptă, chiar și cea care traversează centrul orașului are o ușoară diferență de nivel.

Într-una din primele zile am luat-o iar spre El Alto și am trecut pe o stradă cu espiritista și curandero, erau o grămadă de vindecători pe acolo și aveau destui clienți.

La întoarcere am coborât cu telefericul – sunt mai multe linii în La Paz care leagă diverse părți ale orașului de altele din El Alto, e mijlocul de transport cel mai convenabil, căci cu mașina stai blocat în trafic foarte mult. Târziu de tot am realizat că una din liniile de teleferic mergea până la Rio Seco, undeva la marginea El Alto, și puteai trece dintr-o stație în alta cu un bilet combinat.

La Paz are un centru istoric cu o catedrală, e plin acolo de magazine de suveniruri, agenții, chioșcuri care vând produse vrăjitorești, mumii de fetuși de lamă și alte remedii ciudate.

Dintr-o agenție de lângă catedrală am cumpărat excursiile pentru Tiwanaku, Chacaltaya și Cholita Wrestling, apoi am explorat puțin zona. Nu m-am putut abține să nu îmi cumpăr iar câteva produse tradiționale boliviene, care sunt foarte frumoase, colorate și decorate cu cholita.

Cholita este o femeie indigenă boliviană, le vezi peste tot prin țară, se îmbracă cu fuste scurte, colorate și înfoiate și pălăriuțe care diferă de la o regiune la alta. Pălăriile se poartă în vârful capului și unele pălării au calota așa de îngustă încât nici nu stăteau pe capul meu, îți trebuie cozi sau un coc care să le susțină.

Am cumpărat cercei cu cholita, sacoșă cu cholita, tricou cu cholita, iar dintr-un magazin cu produse hand made mi-am cumpărat o pălărie frumoasă, vișinie, din lână de oaie și o broșă indigenă. Când am ajuns în Santa Lucia, o lună mai târziu, angajata de la vamă a crezut că sunt Native American când a văzut broșa de pe geacă.

Dar ce de flori au fost în La Paz de 8 martie! Nu mă așteptam să văd atâtea cholita pe stradă vânzând trandafiri și alte flori cunoscute și în Europa: lumea cumpăra buchete, colectivo alergau pe străzi, prin centru era o manifestație politică și se putea circula prin mijlocul bulevardului, o atmosferă de sărbătoare și animație, cum e de obicei într-o zi lucrătoare acolo.

Mi-am luat și eu un trandafir tricotat cu gândul să îl iau acasă în România, dar la zborul Bogotá – Havana a trebuit să arunc jumătate din lucruri ca să nu plătesc taxa piperată pentru un bagaj prea mare.

Cholita Wrestling

Joi venise timpul să merg la Cholita Wrestling, spectacolul cu cholita care se bat. Este un show regizat, dar amuzant, și una din atracțiile din La Paz. Autobuzul a preluat tot grupul undeva din centru și am luat-o cu toții spre El Alto, cu un ghid tânăr care vorbea mai multe limbi străine.

Am aflat că în El Alto există un loc – Ceja – unde noaptea poți să fii omorât pentru un telefon de 200 pesos, adică ceva fără valoare. Și alte orașe din Bolivia au zonele lor periculoase, dar nu sunt toate așa: în Sucre m-am plimbat seara prin centrul istoric, e un oraș în care te simți în siguranță, Cochabamba sau La Paz sunt la fel prin zona centrală.

În sala de spectacole cu un ring ca de box, show-ul a început cu niște băieți care s-au luptat puțin, pentru a încălzi atmosfera. Apoi au venit cholita, în perechi de câte două, fiecare costumată diferit și jucând un alt rol: fata bună, fata rea, cea bună învingând la final. A fost drăguț, dar la un moment dat m-am plictisit de atâtea sărituri în corzi și acrobații.

Viața în La Paz: Sopocachi

Viața mea în La Paz a însemnat lucru remote în timpul săptămânii și o viață destul de banală: mi-am mutat masa în dormitor, lângă fereastra cu priveliște spre munții înzăpeziți. La prânz ieșeam să mănânc în oraș, la unul dintre restaurantele mai puțin turistice, iar seara, uneori, preferam să mă uit la televizor. Erau câteva canale cu filme americane bune.

La stilul ăsta de viață în care călătorești non-stop luni de zile și chiar ani, ca mine din 2020 până acum, contează mult să ai și momente mai „casnice”, de viață obișnuită, să nu alergi non-stop de colo-colo și să te epuizezi încercând să le faci pe toate. Uneori trebuie să îți permiți să stai pur și simplu, să ai zile lenevoase în care faci lucruri banale sau… să nu faci nimic.

Am vrut să stau mai mult în La Paz ca să am o perioadă de respiro între călătorii. Așa că în ultimul weekend acolo, deși aveam rezervat un tur undeva prin munți, pe la lagune, mi-am dat seama cu o seară înainte că nu mai vreau să merg. Eram obosită, voiam să dorm dimineața, să nu fac nimic, să ies în oraș doar pe lângă casă și atât.

Și exact asta am făcut! A fost cea mai plăcută zi petrecută în La Paz: am dormit, apoi am luat-o pe străzile din Sopocachi, de lângă cazarea mea, m-am uitat la case, când mi s-a făcut foame am căutat un restaurant și am găsit unul drăguț în care am mâncat ceva tradițional, apoi am umblat hai-hui o vreme, pe o stradă cu graffiti descoperită întâmplător.

La întoarcere un domn bolivian în vârstă m-a întrebat unde e o stradă, nu aveam habar, dar m-am uitat pe Google Maps și i-am arătat pe unde să o ia și m-am simțit bine cu mine că uite, localnicii îmi cer indicații de parcă aș fi de acolo, iar eu le pot răspunde în spaniolă ca și cum chiar aș fi de acolo.

Eram în La Paz, iar viața mea în locuri îndepărtate era cât se poate de bună.

Mâncare

Mâncarea în Bolivia e bună, hrănitoare și ieftină. Supa cu quinoa e ceva obișnuit în Altiplano bolivian și e consistentă, cu legume diferite. Felurile principale diferă, poate fi „asado” (friptură) sau ceva regional, ca lapping, pe care l-am încercat prima dată în Cochabamba.