Santiago: câteodată uitam unde eram, cât de departe călătorisem și pe ce parte a planetei eram. Viața are un aer de banalitate oriunde ai trăi-o, mai ales când stai mai mult într-un loc și ritmul vieții îl oglindește pe cel de acasă: drumuri la supermarket, alergat prin oraș la rezolvat chestii, stat în carantină.
Chile în timpul pandemiei
Chile se deschisese turismului internațional, dar cu câteva condiții: să fi avut un test PCR negativ, o asigurare de călătorie care acoperea și Covid-19, să completezi un Pașaport Sanitar online și să stai 10 zile în carantină. Asta era valabil pentru toată lumea, inclusiv pentru cei cu cetățenie chiliană.
Documentele se verificau la îmbarcare; dacă nu le aveai, nu plecai spre Chile. Nu se putea intra în țară decât pe cale aeriană, pe aeroportul din Santiago.
Cu toate documentele în regulă, m-am îmbarcat pe avion în Bogotá și am plecat spre Santiago: 6 ore de zbor dintr-o parte în cealaltă a continentului, deasupra Anzilor, privind cum apunea soarele deasupra Americii de Sud. Fantastică priveliște, am stat cu fața lipită de hublou cât durase spectacolul acesta.
La sosirea pe aeroport a fost ușor; întâi au verificat pașaportul sanitar. Trebuia să am un cod QR pe care să-l scaneze, dar nu s-a afișat pe email decât după ce m-am conectat la WiFi. O fată mi-a explicat cum era cu carantina: că urma să primesc în fiecare zi, timp de 14 zile, un email la care trebuia să răspund.
În a șaptea zi am putut să fac un test PCR și, dacă era negativ, am putut ieși din carantină, dar rezultatul testului a venit în 2 zile și practic am salvat doar o zi din 10. „La finalul carantinei a trebuit să anunț pe cineva, să mai primesc vreo confirmare?” „Nu, asta a fost tot.”
10 zile de carantină
Am ajuns luni seara și am petrecut noaptea în aeroport pentru că în Santiago era interzis să umbli prin oraș între 11 pm și 5 am, iar hotelul la care făcusem inițial rezervarea m-a refuzat, spunând că nu puteau să mă aștepte după miezul nopții. Așa că am rezervat la un Airbnb începând cu a doua zi.
Practic, prima zi de carantină nu a fost de carantină, iar a doua zi de carantină am mers în oraș cu autobuzul, m-am oprit la un supermarket pentru cumpărături și apoi m-am cazat.
Am stat într-un Airbnb la o familie de indieni foarte drăguți, într-un ansamblu de locuințe tip vagon, cu mai multe curți interioare, aproape de centrul orașului. Camerele lor erau la parter, iar la etaj erau trei camere pentru musafiri, fiecare cu baie proprie + o cameră comună, dar numai camera în care am stat eu era gata, așa că am fost singură la etaj toată perioada.
Dimineața mă trezeam în ciripitul păsărelelor; erau două colivii în curte cu niște păsări mici și foarte active. În celelalte curți aveau acces ceilalți locatari; era cineva care avea vreo 7–8 pisici pe care le scotea la aer după-masa, așa că am socializat și cu ele.
Nu a verificat nimeni personal dacă stăteam acolo sau nu; am primit doar acest email zilnic cu un scurt sondaj la care am răspuns în fiecare zi.
Plaza de Armas
Kilometrul zero în Santiago este Plaza de Armas, cu mai multe clădiri istorice și un parc cu palmieri. Acolo se aduna lumea ieșită la plimbare; erau mici spectacole la care te puteai uita sau te puteai plimba pe străzile pietonale care înconjurau piața.
Chile este în emisfera sudică, așa că anotimpurile sunt pe dos: între decembrie și februarie e vară, iar în martie începe toamna. Am citit undeva că 20 martie era data exactă când începea toamna, dar oricum asta nu se vedea: erau 30°C zilnic, doar seara și dimineața era ceva mai răcoare. Fără zăpușeală, era destul de plăcut. Erau și cutremure frecvente; am simțit și eu unul mai mic, cred că era ceva obișnuit pe acolo.
Deși era pandemie, cu multe restricții interne, de luni până vineri te puteai mișca liber prin oraș și toată lumea profita de asta: peste tot era plin de oameni la cumpărături sau la restaurante.
Erau vânzători ambulanți de mote con huesillo, o băutură tipică țării, un fel de compot cu grâu fiert, tot felul de doamne care vindeau pe stradă pui fript cu cartofi prăjiți sau vânzători de fructe, dar nu mai erau fructele exotice cu care mă obișnuisem în Columbia, ci aceleași fructe pe care le știam în Europa – căpșuni, struguri, mere, zmeură.
Chile e o țară mai scumpă decât Columbia, prețurile erau de câteva ori mai mari și asta se vedea ușor când mergeai la supermarket – cu echivalentul a 100 de lei nu cumpărai aproape nimic, o călătorie cu metroul costa 4.5 lei, o empanada mai mare era 1500 CLP (8.5 lei), un meniu mai ieftin de fast food începea de la 3500 CLP (20 de lei).
Prețurile erau ceva mai mici dacă cumpărai din piețe sau mâncare de pe stradă, de la întreprinzătorii aceia care îți făceau repede un meniu cu pui la 2000 CLP (12 lei). Doamne, ce mă săturasem de pui în America Latină…
Parcul Parquemet – Santiago privit de sus
Santiago e un oraș de șes, așezat într-o vale cu un deal în centrul orașului și vedere spre munții din jur. Dealul respectiv fusese transformat în parc public la începutul secolului trecut, la inițiativa unui politician. Au fost expropriate terenurile și, încet-încet, dealul se transformase într-un loc de petrecut timpul liber.
Am luat telecabina dintr-o parte a dealului și am urcat în vârf, la Cumbre, de unde aveai cea mai bună priveliște: orașul era poluat și deasupra orizontului plutea smogul, așa că munții se vedeau încețoșat în majoritatea zilelor.
Santiago nu prea are zone istorice; era plin de clădiri înalte, unele mai vechi, altele mai noi, de sticlă, și mi s-a părut mai european decât Bogotá, de exemplu.
Din vârful dealului am coborât pe jos; erau și trasee pentru biciclete, dar și o șosea care șerpuia dintr-o parte în alta. Cartierul de lângă deal se numește Providencia și părea mai nou și mai modern decât alte zone din oraș. Prin oraș curge râul Mapocho, care în perioada aceea era doar un firișor murdar de noroi; poate în alte anotimpuri era mai impresionant.
Lucruri utile: un bilet doar dus cu telecabina costă 1500 CLP (8.5 lei).
Carantină în weekend
Santiago era în Phase 2 (Transition), adică în weekend era carantină și nu puteai ieși din casă decât cu un permis special pe care îl luai online: erau mai multe categorii, fiecare cu o durată stabilită.
Am ieșit într-o sâmbătă cu un permis din acesta general (să-mi iau mâncare), nu m-a oprit nimeni, pe stradă era destulă lume, chiar dacă mai puțină decât în timpul săptămânii, unele magazine erau deschise, am văzut și o piață la fel de aglomerată ca în alte zile, așa că nu-mi era foarte clar ce au rezolvat cu birocrația aceasta.
Eram de jumătate de lună în Chile și nu vizitasem aproape nimic, în schimb mă lovisem de o grămadă de probleme care se țineau lanț și care aveau toate legătură cu birocrația de pandemie. În Plaza de Armas se vindeau permise de circulație pentru transportatori; erau niște corturi mari la care stăteau oamenii la coadă – uite o sursă nouă de venit, statul trebuia să fie încântat!
Pe o străduță laterală văzusem niște corturi ale ghicitorilor de tarot: stăteau oamenii la coadă ca să îi primească ghicitoarea, probabil jumătate ghicit, jumătate consiliere emoțională.
Aș fi stat și eu să întreb când se termina birocrația de pandemie, că mă săturasem deja de ea, dar știam că n-avea rost – cât existau guverne pe lumea asta se găseau niște deștepți care inventau tot felul de reguli și formulare care în realitate nu ajutau la nimic și nu protejau pe nimeni. Singură îmi alesesem drumul acesta, așa că nu puteam decât să mă bucur de momentele de normalitate, atâtea câte erau.
🗺️ Ce am vizitat în Chile
📍 Puerto Natales – poartă spre Torres del Paine
📍 Torres del Paine – traseu W în Patagonia
📍 Chile – început de pandemie cu ghinioane
📍 America de Sud – călătorie în pandemie
Niciun comentariu