Câteodată uit unde sunt, cât de departe am călătorit și pe ce parte a planetei mă aflu. Viața are un aer de banalitate oriunde ai trăi-o, mai ales când stai mai mult într-un loc și ritmul vieții îl oglindește pe cel de acasă: drumuri la supermarket, alergat prin oraș la rezolvat chestii, stat în carantină.
Chile în timpul pandemiei
Chile s-a deschis turismului internațional, dar cu câteva condiții: să ai un test PCR negativ, o asigurare de călătorie care acoperă și Covid-19, să completezi un Pașaport Sanitar online și să stai 10 zile în carantină. Asta e valabil pentru toată lumea, inclusiv pentru cei cu cetățenie chiliană.
Documentele se verifică la îmbarcare, dacă nu le ai nu pleci spre Chile. Nu se poate intra în țară decât pe cale aeriană, pe aeroportul din Santiago.
Cu toate documentele astea în regulă m-am îmbarcat pe avion în Bogotá și am plecat spre Santiago: 6 ore de zbor dintr-o parte în cealaltă a continentului, deasupra Anzilor, privind cum apune soarele deasupra Americii de Sud. Fantastică priveliște, am stat cu fața lipită de hublou cât a durat spectacolul ăsta.
La sosirea pe aeroport a fost ușor, întâi au verificat pașaportul sanitar, trebuia să am un cod QR pe care să-l scaneze, dar nu s-a afișat pe email decât după ce m-am conectat la WIFI. O fată mi-a explicat cum e cu carantina, că o să primesc în fiecare zi timp de 14 zile un email la care trebuie să răspund, în șaptea zi pot să fac un test PCR și dacă e negativ pot ieși din carantină, dar rezultatul testului va fi în 2 zile și practic salvez doar o zi din 10. ”La finalul carantinei trebuie să anunț pe cineva, să mai primesc vreo confirmare?” ”Nu, asta e tot”.
10 zile de carantină
Am ajuns luni seara și am petrecut noaptea în aeroport pentru că în Santiago e interzis să umbli prin oraș între 11 pm și 5 am și hotelul la care făcusem inițial rezervarea m-a refuzat, că nu puteau să mă aștepte după miezul nopții. Așa că am rezervat la un Airbnb începând cu a doua zi.
Practic, prima zi de carantină nu a fost de carantină, iar a doua zi de carantină m-am dus în oraș cu autobuzul, m-am oprit la un supermarket pentru cumpărături și apoi m-am cazat.
Am stat într-un Airbnb la o familie de indieni foarte drăguți, într-un ansamblu de locuințe tip vagon, cu mai multe curți interioare, aproape de centrul orașului. Camerele lor erau la parter, iar la etaj erau trei camere pentru musafiri, fiecare cu baie proprie + o cameră comună, dar numai camera în care am stat eu era gata, așa că am fost singură la etaj toată perioada.
Dimineața mă trezeam în ciripit de păsărele, sunt două colivii în curte cu niște păsări mici și foarte active. În celelalte curți au acces ceilalți locatari, e cineva care are vreo 7-8 pisici pe care le scoate la aer după-masa, așa că am socializat și cu ele.
N-a verificat nimeni personal dacă stau acolo sau nu, am primit doar acest email zilnic cu un scurt sondaj la care am răspuns în fiecare zi.
Plaza de Armas
Kilometrul zero în Santiago este Plaza de Armas, cu mai multe clădiri istorice și un parc cu palmieri. Acolo se adună lumea ieșită la plimbare, sunt mici spectacole la care te poți uita sau te poți plimba pe străzile pietonale care înconjoară piața.
Deși e pandemie și sunt restricții interne, de luni până vineri te poți mișca liber prin oraș și toată lumea profită de asta: peste tot e plin de oameni la cumpărături sau la restaurante, sunt vânzători ambulanți de mote con huesillo, o băutură tipică țării, un fel de compot cu grâu fiert, tot felul de tăntici care vând pe stradă pui fript cu cartofi prăjiți, sau vânzători de fructe, dar nu mai sunt fructele exotice cu care mă obișnuisem în Columbia, ci aceleași fructe pe care le știm în Europa – căpșuni, struguri, mere, zmeură.
Chile e o țară mai scumpă decât Columbia, prețurile sunt de câteva ori mai mari și asta se vede ușor când mergi la supermarket – cu echivalentul a 100 de lei nu cumpăr aproape nimic, o călătorie cu metroul costă 4.5 lei, o empanada mai mare e 1500 CLP (8.5 lei), un meniu mai ieftin de fast food începe de la 3500 CLP (20 de lei). Prețurile sunt ceva mai mici dacă cumperi din piețe sau mâncare de pe stradă, de la întreprinzătorii ăștia care îți fac repede un meniu cu pui la 2000 CLP (12 lei). Doamne, ce m-am săturat de pui în America latină…
Parcul Parquemet – Santiago privit de sus
Santiago e un oraș de șes, așezat într-o vale cu un deal în centrul orașului și vedere spre munții din jur. Dealul respectiv a fost transformat în parc public la începutul secolului trecut, la inițiativa unui politician. Au fost expropriate terenurile și încet-încet dealul s-a transformat într-un loc de petrecut timpul liber.
Am luat telecabina dintr-o parte a dealului și am urcat în vârf, la Cumbre, de unde ai cea mai bună priveliște: orașul e poluat și deasupra orizontului plutește smogul, așa că munții se văd încețoșat în majoritatea zilelor. Santiago nu prea are zone istorice, e plin de clădiri înalte, unele mai vechi, altele mai noi, de sticlă și mi s-a părut mai european decât Bogotá, de exemplu.
Din vârful dealului am coborât pe jos, sunt și trasee pentru biciclete, dar și o șosea care șerpuiește dintr-o parte în alta. Cartierul de lângă deal se numește Providencia, pare mai nou și mai modern decât alte zone din oraș. Prin oraș curge râul Mapocho, care în perioada asta e doar un firișor murdar de noroi, poate în alte anotimpuri e mai impresionant.
Lucruri utile: un bilet doar dus cu telecabina costă 1500 CLP (8.5 lei)
Vară…sau toamnă
Chile e în emisfera sudică, așa că anotimpurile sunt pe dos: între decembrie și februarie este vară, iar în martie începe toamna. Am citit undeva că 20 martie e data exactă când începe toamna, dar oricum asta nu se vedea: erau 30C zilnic, doar seara și dimineața ceva mai răcoare. Fără zăpușeală, era destul de plăcut. Sunt și cutremure frecvente, am simțit și eu unul mai mic, cred că e ceva obișnuit pe aici.
Carantină în weekend
Santiago e în Phase 2 (Transition), adică în weekend e carantină și nu poți ieși din casă decât cu un permis special pe care îl iei online: sunt mai multe categorii, fiecare cu o durată stabilită. Am ieșit într-o sâmbătă cu un permis din ăsta general (să-mi iau mâncare), nu m-a oprit nimeni, pe stradă era destulă lume, chiar dacă mai puțină decât în timpul săptămânii, unele magazine sunt deschise, am văzut și-o piață la fel de aglomerată ca în alte zile, așa că nu mi-e foarte clar ce au rezolvat cu birocrația asta.
Sunt de jumătate de lună în Chile și n-am vizitat aproape nimic, în schimb m-am lovit de o grămadă de probleme care se țin lanț și care au toate legătură cu birocrația asta de pandemie. În Plaza de Armas se vând permise de circulație pentru transportatori, sunt niște corturi mari la care stau oamenii la coadă – uite o sursă nouă de venit, statul trebuie să fie încântat!
Pe o străduță laterală am văzut niște corturi ale ghicitorilor de tarot: stăteau oamenii la coadă ca să îi primească ghicitoarea, probabil jumătate ghicit, jumătate consiliere emoțională. Aș fi stat și eu să întreb când se termină birocrația de pandemie, că m-am săturat deja de ea, dar știu că n-are rost – cât sunt guverne pe lumea asta se vor găsi niște deștepți care să inventeze tot felul de reguli și formulare care în realitate nu ajută la nimic și nu protejează pe nimeni. Singură mi-am ales drumul ăsta, așa că nu pot decât să mă bucur de momentele de normalitate, atâtea câte sunt.
