Japonia

Relaxare în Nakanoshima

După ce m-am întors din Kobe am găsit insulița asta în mijlocul unui cartier de clădiri de afaceri și acolo am rămas! Nu am făcut nimic, m-am odihnit și m-am uitat la puținii japonezi care stăteau și ei pe iarbă. Ba chiar cred că am văzut și un “homeless” sau doi, semn că nu s-a creat încă nicăieri societatea perfectă în care totul e roz și zboară.

Apropo de societate, am fost uimită când am descoperit în Osaka un oraș subteran. Între anumite stații de metrou se poate merge pe dedesubt pe adevărate străzi pietonale, mărginite de magazine. Așa că eu, ca să nu mai schimb metroul, am mers pe sub stradă până la următoarea stație, în felul ăsta nu greșeam nici drumul, că doar stația era exact la capăt.

Mai greu a fost la întoarcere când, deși credeam că am urmat același drum, nu mai știam unde să ies! Și am ieșit ca popândăul undeva la întâmplare, de era să mă rătăcesc noaptea prin Osaka – pentru un străin unele bulevarde arată fix la fel și vezi de te orientează printre atâtea clădiri identice și reclame așijderea. Noroc cu oamenii care, oriunde ai fi, îți dau o mână de ajutor și te îndrumă, biet turist rătăcit pe coclauri…

Osaka, vedere de sus

Și iată-mă în ultima zi în Osaka – seara târziu aveam autocar spre Tokyo, dar până atunci o zi întreagă de colindat. Unde să mă duc? M-am uitat în ghidul orașului și am hotărât ca dimineața să merg în Tennōji – erau niscaiva atracții turistice pe acolo, templul Shitennō-ji și altele. Însă când am ieșit de la metrou parcă aterizasem într-un fel de Big Berceni, nu era nici pe departe Osaka cosmopolită și modernă cu care mă întâlnisem până atunci: clădiri mari, dar cam prăfuite, un trafic infernal și un parc bătrânicios cu o grădină zoologică înăuntru.

Pentru că nu mă puteam orienta către sus-numitele atracții turistice din zona aia am zis hai să vizitez Zoo Osaka (Tennōji Zoo) – am plătit biletul și am intrat într-un parc care avea o urgentă nevoie de o renovare. Dacă ar fi să fac un clasament al parcurilor urâte vizitate în cursul vieții acesta din Osaka ar fi printre primele 3 locuri 🙁

Clar, nu te invita să mergi mai departe, deși de curat era curat, ca orișice colțișor din Japonia. Undeva în capăt începea grădina zoologică, cu animale plictisite care probabil își trăiseră toată viața în spatele gratiilor. Era plin de japonezi, nu am văzut nici un turist străin. Undeva în zare, dincolo de elefanți și girafe, se vedeau blocurile turn de sticlă. Atmosferă deprimantă, altă dată mă mai gândesc dacă să vizitez (sau nu) grădini zoologice…

Și uite așa a trecut prima parte a zilei, un eșec total. Am deschis din nou ghidul, m-am uitat să văd ce este în jur și am pus degetul pe hartă: Dōtonbori. Nu aveam mari speranțe să găsesc ceva interesant acolo, dar, oh, boy, cât aveam să mă înșel…

Imediat ce am ajuns acolo a fost ca și cum de pe lună aterizasem în Bombay (nu că aș fi fost vreodată în India): de la plictis și ”cage life”, la animație și street-life. Străzi pline cu oameni, magazine, mărfuri și o înghesuială de nu puteai arunca un ac! Excelent, parcă mă întorceam din nou la viață! Pe una dintre străduțele acestea pline de magazine am ochit un centru comercial și am intrat să-mi iau mâncare și, în drum spre ieșire, am observat că la ultimul etaj era o ”Top Garden” sau ”Garden View”. Hm, o grădină în vârful clădirii? Interesant…

Am descoperit sus un acoperiș cu pomișori și vedere panoramică asupra orașului. Turiști zero, doar câțiva localnici care știau de locul ăla. Apropo, Daimaru Department Store Shinsaibashi are 2 clădiri (nord și sud), grădina de pe acoperiș cred că era în clădirea din nord. Accesul e gratuit, urmat apoi de o ședință de shopping care, deh, nu mai e gratuită.

Dōtonbori

Care erau șansele ca în cea mai aglomerată zonă din Osaka, la mii de km de casă, după ce, vreme de două săptămâni nu întâlnisem nici măcar un singur român în Japonia, să aud, deodată, un radio din România și hituri românești la difuzor în timp ce mă plimbam prin Dōtonbori?!? Șanse zero, aș fi spus inițial, cu toate astea chiar așa s-a întâmplat!

Dōtonbori e locul în care vrei să “ieși” când ai chef de o baie de mulțime în Osaka. E un cartier al neoanelor colorate, al reclamelor “vintage” (tentativa de schimbare a reclamei Glico a stârnit proteste publice, ea devenind deja un simbol pentru Dōtonbori), al televizoarelor gigant la care poți urmări un meci de baseball în plină stradă.

Pe un canal îngust circulă niște bărcuțe care fac tururi turistice de câte 20 de minune în care ți se explică diverse “icon”-uri ale locului, de exemplu o caracatiță roșie de deasupra unui bar care la fiecare 15 minute pufăie, fornăie, exact ca într-un coșmar comic imaginat de Jules Verne. Chiar și fără să știu japoneză mă distrau la maxim explicațiile ghidului și liniștea în care grupul din barcă aștepta să se facă ora pentru pufăitul caracatiței din plastic. E un loc amuzant, e așa cum îți imaginezi Japonia din fotoliul de acasă – uimitoare și copilăroasă!

Ei, și în această stare plăcută în care mă găseam mi s-a părut, la un moment dat, că aud o muzică românească de undeva. Am ciulit urechile, apoi m-am gândit că probabil mi s-a făcut dor de casă și am halucinații auditive. Apoi iar mi s-a părut că aud un hip-hop românesc și mi-am zis “ce naiba, în Osaka?!?” Nu trece un minut și aud clar și tare, plutind peste jumătate de Dōtonbori, hitul care ne-a chinuit vara trecută, “Perfect fără tine“, a celor de Vama. Am rămas trăsnită!

Și mai mirată am fost să aud vocea DJ-ului de la un radio românesc, apoi alt cântec, de data asta străin, apoi pauza publicitară. Nu m-am prins exact de unde se auzea – probabil de la unul din barurile de pe malul canalului în care lucra, poate, și un român nostalgic. Sau poate, pur și simplu, se ascultă posturile noastre de radio în Japonia, habar nu am! Însă întâmplarea m-a amuzat nespus pentru că, iată, globalizarea asta chiar funcționează și tehnologia îți poate juca farse ca aceasta ca să-ți amintească ce mică a devenit lumea.

Pe unul din televizoarele uriașe de pe stradă începuse un meci de baseball – japonezii iubesc baseball-ul pe care l-au importat de la americani – se adunase o mulțime mare care urmărea meciul și trăia fiecare lovitură sau ratare. Nu înțeleg nimic din jocul ăsta, dar după întâmplarea cu radioul mi s-a părut că cel mai plăcut lucru pe care îl pot face e să mă alătur mulțimii – mi-am luat o înghețată și m-am uitat la meci într-o stare apropiată de beatitudine, unul din acele momente în care chiar “trăiești clipa“, cum te îndeamnă toate sloganurile publicitare, dar nu pentru că vrei să te conformezi, ci pentru că te simți ca o boabă de mazăre într-o păstaie și asta-i câteodată tare bine 😊

Osaka Station. Plecarea spre Tokyo

Ultima seară în Osaka cu plecare înapoi spre Tokyo, tot ”by bus”, desigur, autocar de noapte mai exact. Pățită fiind de data trecută când nu am găsit stația de plecare a autocarului și am alergat disperată pe străzi până a binevoit providența să mă ajute cu un indiciu, m-am dus din timp la gara din Osaka – cea principală, nu JR station, pentru că sunt două.

Nu știu dacă v-am mai zis, dacă da atunci vă mai zic o dată: în Japonia gările nu sunt niște locuri insalubre unde se adună homeleșii orașului, iar mirosul de gunoaie și urină te face să vomiți, nu, în Japonia gările sunt un fel de ”buricul târgului”, acestea sunt, în orașele mari, super-high-tech, cu magazine ale mărcilor de lux și locuri de odihnă și relaxare care ar face să roșească și mall-urile din București. Vorbesc în special de gara din Osaka aici…

E un mini-cartier acolo, cu multe centre comerciale, cafenele și un Yodobashi, magazin de electronice, unde îmi lăsasem bagajul într-o boxă, ca să nu îl car după mine toată ziua. Foarte utile aceste boxe pentru bagaje, mi-ar plăcea să văd și la noi un sistem similar, dar fără vandalizări și furturi, vă rog. Lângă intrarea în gară erau niște trepte care duceau la un nivel inferior unde erau niște cafenele, trepte pe care se scurgea apă, ca un fel de fântână cu efect relaxant. Alături niște bazine mici pe marginea cărora lumea se odihnea cu picioarele în apă, lucru pe care l-am făcut și eu, ca să mă răcoresc după canicula din timpul zilei 😊

Apoi, pentru că se apropia ora plecării (vorba vine, mai erau câteva ore bune, dar voiam să fiu ”on the safe side”), am început să caut clădirea de lângă care pleca autocarul meu Willer pentru Tokyo și imediat m-am lovit de dificultatea japonezilor de a distinge între nord și sud, est și vest, și a face o hartă inteligibilă pentru toată lumea. Prima hartă pe care am găsit-o era cu capul în jos sau în oglindă, iar alta arăta cu totul altfel… aproape imposibil să le înțelegi sistemul și să găsești un loc.

Într-un final m-am dumirit, era vorba de un bloc turn care era la câteva sute de metri de gară și la care ajungeai străbătând un pasaj pietonal destul de lung. Ajunsă acolo am găsit însă, spre deosebire de data trecută când am plecat din stradă, o sală de așteptare Willer cu toaletă și ”powder room”, firește. Japonezele par să fie cele mai frivole femei de pe fața pământului, mă întreb cum supraviețuiesc ele fără ”powder room” în Europa…

Autobuzul meu pleca pe la miezul nopții, dar eu eram cu ochii pe avizier ca pe butelie, nu aveam chef să pierd mașina la ce buget fix (și pe terminate…) aveam. La un moment dat, văzând o cursă spre Tokyo, m-am bulucit spre parcare crezând că era a mea, șoferul nu mă găsea pe lista pasagerilor (nici n-avea cum, că nu era autocarul meu!), eu mă agitam în engleză, japonezul nu înțelegea nimic și-mi răspundea în japoneză, în sfârșit, a chemat pe cineva prin walkie-talkie, și ne-am lămurit că autocarul meu era mai târziu, deci mult zgomot pentru nimic, mă agitasem degeaba. Am plecat târziu, eram singurul european de pe lista pasagerilor, nici n-a fost greu să mă depistez în capul listei, singurul nume scris în alfabetul latin.

Tokyo, long time, no see (sau oare ne vom revedea cândva?)…