Oruro e faimos în Bolivia pentru carnavalul din luna martie, dar cum l-am ratat la câteva zile distanță, m-am gândit să trec pe acolo pentru o vizită rapidă să văd orașul. Mai bine îl ocoleam de tot, mi-a cam purtat ghinion.
Drumul Uyuni – Oruro ține câteva ore, pentru călătoria asta nici măcar n-am mai făcut o rezervare, m-am dus dimineața la autogară și am luat primul autobuz pe care l-am găsit, care pleca în câteva minute spre Oruro.
În Bolivia drumurile cu autocarul au parte și de vânzători ambulanți. Întâi vin femeile care vând mâncare – am cumpărat de la o cholita un ”quesito”, o brânză sărată pe care am ronțăit-o așa, fără mofturi. Apoi a trecut un vânzător ambulant de colagen (ați citit bine), nu era prima dată când mi se făcea reclamă la produsul ăsta, colagenul fiind o cutie cu niște prafuri, vândut ca un remediu pentru orice. Bolivienii, oameni în general săraci, cumpărau produsul ăsta care nu le ținea nici de foame, nici de doctor.
Oruro
Pe drum am deschis laptopul și am mai lucrat, apoi l-am închis și ăla a fost ultimul lui moment de viață, între Uyuni și Oruro, în Bolivia. Când am ajuns la cazare și l-am băgat în priză n-a mai pornit deloc.
Un laptop este doar un obiect, poate nici măcar esențial dacă ai un job care nu presupune să lucrezi la computer. Dar pentru mine, care lucrez online mare parte din timp, aflată departe de casă într-un oraș din Bolivia, a fost o năpastă să mi se strice brusc principalul instrument de lucru.
Am ieșit în oraș în căutarea unui atelier de reparații, am avut noroc că am găsit ceva, doar că am primit diagnostice contradictorii. S-a stricat încărcătorul, s-a stricat placa de bază sau poate altceva. L-am lăsat la un tehnician peste noapte și am încercat să mă descurc doar cu telefonul.
Când m-am întors la apartamentul închiriat, mi-am dat seama că nu pot intra în casă! Aveam mai multe chei și mi-am amintit că la check-in gazda îmi spusese ceva despre bagajele pe care mi le pot lăsa în dormitor cu ușa încuiată, dar nu înțelesesem ce voia să-mi spună. De fapt, ea nu îmi dăduse nicio cheie de la apartament, căci nu avea nici ea! Fostul chiriaș plecase cu cheia, apartamentul era într-o clădire unde nu mai intra nimeni, așa că îmi spusese să nu trag ușa de la intrare, să încui doar ușa de la dormitor! În schimb eu trăsesem siguranța la ușa apartamentului, să fiu sigură că e încuiat!
Gazda venit într-un sfert de oră și a fost ca o scenă dintr-un film. Nu avea cheie de la propria casă și a tot tras de gemulețul de la intrare până l-a dislocat, și-a băgat mâna și a putut descuia ușa din interior.
Apartamentul nu avea o hibă anume, dar nu îmi plăcea. Dormitorul nu avea perdele într-o parte și puteai vedea în interior din stradă, sufrageria era ca un fel de terasă, fără perete exterior, ci o prelată de plastic, etc. Voisem să stau trei nopți în Oruro, la sosire modificasem în două, după dezastrul cu cheia m-am răzgândit și m-am hotărât să plec a doua zi orice ar fi. Gazda mi-a aprobat modificările pe Airbnb, simțind probabil că se grăbise și ea să închirieze un apartament la care nici ea nu mai avea cheie.
Dimineața m-am dus să-mi recuperez laptopul și, așa cum bănuiam, tehnicianul nu putuse repara nimic. L-am luat și am fugit direct la autogară, nerăbdătoare să ies cât mai repede din orașul ăsta care mă potopise cu tot felul de ghinioane. Rar mi se întâmplă să vizitez un loc și să nu fac nicio fotografie, dar în Oruro nu am făcut nici măcar una! Un oraș drăguț, în care poți petece o zi explorându-l, asta dacă nu cazi brusc în triunghiul ghinioanelor și ți se face de ducă.
