Cât de complicat e să călătorești în Chile în timpul pandemiei

Îmi place să vizitez locuri frumoase și să am experiențe pozitive, dar nu toate amintirile mele sunt așa. Mi-a scris cineva că pozele din Patagonia arată ca dintr-o revistă de lux, nu dintr-o călătorie de om normal. Așa că merită să povestesc și alte lucruri dincolo de părțile bune, ca să aveți o imagine completă despre ce înseamnă, uneori, să călătorești în timpul pandemiei.

Înainte de a pleca în Patagonia am avut câteva zile în care ghinioanele s-au ținut lanț de mine, de parcă mă deochiase cineva. Totul a început într-o zi de vineri, când m-am dus să fac testul PCR – mă programasem cu 10 zile înainte, după ce am căutat informații pe net despre diverse clinici din Santiago. Vineri la ora 3 m-am dus acolo, am completat un formular, am vrut să plătesc cu cardul, n-a mers (ce surpriză!), așa că am dat să plătesc cash. Înainte de a-i da banii zic să verific cu funcționarul că voi avea rezultatul în 48 de ore (zburam duminică). ”A, nu sâmbătă…luni e rezultatul”. ”Cum luni?! Pe site scrie că rezultatul e în 48 de ore!” ”Da, dar duminica laboratorul nu lucrează” 🤦‍♀️

Să leșin! Asta era vineri după-masa, unde să găsesc o clinică în care să fac testul, fără nicio programare?! Am dat să plec, dar pe scări mi-am dat seama că nu știu unde să merg – nu aveam nici internet, WIFI public nu prea e în oraș. M-am întors și l-am întrebat unde aș putea să fac testul? Mi-a dat datele de contact pentru Clinica Davila, care dădeau rezultatul mai repede, dar costa mult mai mult.

Am luat adresa și am zburat într-acolo. Era la doi kilometri, nu avea rost să caut autobuz sau taxi, am luat-o aproape la goană pe străzi, mega stresată că am dat-o în bară. Deja mă gândeam ce pot face, fără test PCR nu mă puteam îmbarca, închiriasem echipamentul, plătisem locurile de camping, era foarte puțin probabil să mai pot schimba datele.

Am ajuns la cealaltă clinică, era foarte mare, cât un spital. Clădirea pentru teste era în fundul curții, la intrare erau niște gagici care îți luau temperatura și te întrebau unde mergi. Le-am zis că vreau să fac testul. ”Aveți programare?” ”Nu” ”Nu se poate fără programare” ”Nu îmi pot face acum?” ”Nu se poate fără programare, pentru azi sunt deja programări” și mi-au arătat o listă lungă de nume. Cred că am făcut o față mega disperată, mai aveam un pic și izbucneam în plâns. Că eu ce fac acum, unde să mă duc acum?! Una dintre fete, când m-a văzut așa, s-a dus și a vorbit cu o supervizoare și mi-a făcut semn că s-a rezolvat, mi-au făcut o programare peste lista existentă (slavă Domnului pentru popoarele latine!). M-am plimbat pe la câteva ghișee, iar am completat un formular, m-am dus în fundul clădirii, și acolo am trecut pe la alte ghișee și într-un final am făcut testul. Am fost penultimul pacient testat în ziua aia. Iar costul era același ca la cealaltă clinică.

A doua zi trebuia să îmi descarc testul de pe site-ul lor. Pentru că eram străină și nu aveam număr RUT (un fel de CNP), mi-au zis că mă pot loga doar cu ID-ul testului. Parcă presimțeam că va fi o problemă, așa că de dimineață am intrat pe site să văd dacă mă pot loga. Nu puteam! Am încercat să îi contactez online, am completat un formular online, nu aveau chat sau whatsapp și timpul trecea. Nu știam dacă au clinica deschisă toată ziua sau închid la 13, informațiile pe net erau diferite. Dacă închideau clinica eram arsă – degeaba făcusem testul dacă nu aveam rezultatul! L-am rugat pe tipul de la Airbnb să sune la clinică, a încercat de mai multe ori, nu i-a răspuns nimeni.

Sâmbăta Santiago era în carantină, nu puteai ieși decât cu permis luat online. Am luat unul pentru scopuri generale (cumpărături la supermarket), valabil doar două ore, și am plecat la clinică. Aveau un ghișeu de la care îți puteai lua rezultatele, mi l-au dat imediat. Când mă uit pe rezultat scriseseră numele, dar nu și numărul pașaportului – au trecut un număr RUT provizoriu. M-am întors la ghișeu, fata de acolo o ținea pe a ei că nu voi avea nicio problemă la aeroport, eu voiam să treacă și numărul pașaportului… Fără succes, foile astea sunt tipărite în altă parte, nu schimbă nimeni nimic. Aveam rezultatul, dar nu eram deloc liniștită că totul va fi bine.

Puerto Natales, după zborul din Santiago (da, n-am avut probleme cu testul ăla) și multiplele verificări din aeroport. Am ajuns la cazare și a venit tipul de la care am închiriat echipamentul și care mi-a spus cu câteva ore înainte, când eram deja la aeroport, că trebuie să îi las și un depozit pe care mi-l înapoiază când îi aduc echipamentul înapoi. Ar fi putut să-mi spună mai din timp, să fiu pregătită, dar nici eu nu mi-am făcut prea multe griji, știam că am și niște bani cash care mi se păreau mulți la momentul ăla, deși nu erau.

A încercat să blocheze suma de pe cardul Revolut, avea un POS la el, a încercat de mai multe ori, n-a reușit. Nu știu care e problema în Chile, uneori cardul Revolut funcționează, alteori nu și era singurul pe care îl aveam la mine. OK, zic, atunci cash. Și îi dau o bancnotă la care el îmi zice că trebuie să înmulțesc suma aia cu 10. La câte zerouri au banii din Chile încurcasem sumele. M-am uitat la câți bani aveam – erau prea puțini pentru acest depozit și nici nu îi puteam da toți banii și să nu mai am nimic când ajung în parc.

Varianta 3: Paypal. Mi-a trimis o cerere prin Paypal, eu îl plăteam și când mă întorceam îmi făcea refund. Dau să intru în cont, îmi cere codul din app pentru two factor authentication, bag codul și îmi dă eroare. Încerc din nou, iar eroare. După mai multe încercări eșuate Paypal m-a blocat, făcusem prea multe încercări! Să înnebunesc, nu puteam intra în cont în niciun fel, Paypal nu are suport online, trebuie să suni, cum să sun din Chile în US ca să mă deblocheze?! Nu-mi venea să cred că mi se întâmplau toate astea, cât ghinion puteam să am?!

Varianta 4: să mergem la un bancomat. Am mers cu mașina lui la autogară, dau să scot bani…eroare. Încerc din nou…eroare. Ne-am dus la altă bancă, n-am putut intra pentru că bancomatul era în interior și se putea intra doar cu amprentă digitală, iar cititorul de amprente nu funcționa. Am mers la o a treia bancă, am încercat să scot bani, eroare. Încercat din nou cu alte opțiuni, eroare. Am încercat de vreo 5 ori, nimic. M-am întors la mașină, băiatul ăsta a presupus că nu știu să folosesc bancomatele lor avansate din Chile și ne-am întors împreună la bancomat. Am încercat vreo 7 combinații, absolut nimic. Eroare, eroare, eroare!!!

Eram cu nervii la pământ! Dacă nu îi dădeam depozitul nu îmi dădea echipamentul, trebuia să merg pe munte fără nimic și să încerc să închiriez la fața locului, dar nu aveam destui bani cash la mine, iar cardul nu funcționa. În Natales sunt doar 3 bancomate în tot orașul, nu mai aveam unde încerca. Tipul cu echipamentul era sătul și el, mă plimbase prin oraș pe la bancomate, avea o programare la medic și nu mai putea stătea. Am zis că merg la hotel și mai încerc cu Paypal.

Nu puteam intra în contul meu așa că am creat altul nou. Când să-mi bag numărul de telefon am avut un moment de panică la gândul că n-o să mă lase să creez un alt cont cu același număr de telefon, dar m-a lăsat. Aproape nu mi-a venit să cred când am reușit să îi virez banii! Dar nu se terminase încă. Îmi făcusem planuri pentru Torres del Paine, dar nu mă uitasem la ce mijloace de transport sunt pentru retur. Când am căutat informații pe net am văzut că este un cataraman de la Camping Grey, eram extrem de scump, aproape 100 USD. Banii pe care îi aveam la mine nu îmi ajungeau și pentru cataraman, iar cu cardul nu eram sigură că pot plăti. Am încercat să-mi cumpăr bilet online. De vreo 10 ori, minim! De fiecare dată eroare! Asta într-o zi în care toate îmi merseseră prost, cu zeci de mesaje de eroare. Eram atât de obosită încât la un moment am renunțat, efectiv nu mai puteam încerca și nu vedeam nicăieri nicio soluție. Nu aveam bani să plătesc intrarea în parc, cataramanul și hotelul din Natales la întoarcere, nu aveam de unde scoate bani, iar cardul nu funcționa.

A doua zi de dimineață mi-a venit o idee, poate nu trebuia să iau cataramanul și puteam lua autobuzul din altă parte din parc. Cum am ajuns la autogară am verificat asta și într-adevăr se putea. Câteva zile mai târziu am aflat că de fapt cataramanul nici nu circula vinerea – dacă nu aveam eroarea aia la plata online aș fi cumpărat un bilet de 100 USD pe care nici nu l-aș fi putut folosi.

După drumeția de cinci zile în Torres del Paine speram că a dispărut și ghinionul, asta până când am ajuns la aeroport. Acolo alte verificări și în cele din urmă am ajuns la o tipă de la poliție.
Ea: ”Unde mergeți?”
Eu: ”Santiago”
Ea: ”A…Santiago” și caută în telefon în ce etapă e
Ea: ”Santiago e în carantină, nu puteți merge în vacanță acolo”
Eu: ”Nu merg în vacanță, mă întorc acolo ca să pot pleca din țară”
Ea: ”Santiago e în carantină, nu puteți intra dacă nu sunteți rezident”
Eu: ”Dar mi-am lăsat lucrurile acolo, laptop, haine!”
Ea: ”Da, dar asta nu înseamnă că aveți rezidență (zâmbet) Cineva trebuie să vă aducă lucrurile la aeroport”
Eu: 😨 😨 😨
Ea: ”Puteți intra în oraș doar dacă aveți rezidență, pentru motive medicale, dacă mergeți la o înmormântare…”
Eu: 😨 😱 😱 😱
Ea: ”Vă pot da autorizație doar până pe aeroportul din Santiago, e decizia autorităților de acolo dacă vă permit să mergeți mai departe sau nu”

Așa că am luat autorizația asta doar până pe aeroportul din Santiago și mă gândeam deja ce naiba fac?! Exclus să vină gazda de la Airbnb la aeroport să îmi aducă lucrurile, el era invalid în cărucior, ea avea grijă de un copil mic. Și chiar dacă ar fi venit, care era ideea? Să mă mut pe aeroport pentru câteva zile?! Nu aveai unde să mergi de acolo, Valparaiso era tot în carantină și trebuia să mergi în oraș ca să iei autobuzul, unde să mă duc? Plus că trebuia să fac alt test PCR ca să plec din țară, pe care nu îl puteam face decât într-un oraș mare. Era absurd!

Nu mi-a priit deloc zborul de întoarcere, parcă nimerisem într-o poveste de Kafka. Când am ajuns pe aeroportul din Santiago nu știam la ce să mă aștept, la plecare fuseseră mai multe verificări, acum putea fi la fel. Din fericire la sosire nu a mai fost nimic, am ieșit din avion, am traversat aeroportul, am ieșit afară și m-am urcat în autobuz fără să mă întrebe nimeni nimic. Niciodată nu am fost atât de fericită să mă reîntâlnesc cu lucrurile mele și camera ”mea” în care le lăsasem, parcă erau niște prieteni dragi.

În zilele alea de după Patagonia nu aveam decât un singur gând: să plec cât mai repede din Chile! Am renunțat să mă mai interesez de Bolivia pentru care îmi luasem prostește bilet de avion (este închisă turismului, dar dacă citești ce scrie pe MAE sau pe alte pagini despre restricții de călătorie nu e foarte clar lucrul ăsta) și mi-am luat bilet pentru Peru peste câteva zile, ca să am timp să fac și testul PCR.

Hasta Luego Chile, până nu trece pandemia nu mai revin acolo!