Am fost nesigură toată dimineața dacă să mă duc la Villarrica sau nu. E un oraș mic în care nu sunt multe de văzut, dar nici nu aveam o idee mai bună. Partea proastă a fost că deși teoretic drumul era unul de 2 ½ ore, autobuzul urma să facă 4 ore și ceva.
Am luat un Uber până la Terminalul de autobuze și acolo am găsit un haos care mi-a amintit de Turcia și ale sale otogar. O grămadă de gherete ale companiilor de transport, fiecare angajat strigând într-o hărmălaie teribilă și încercând să îți vândă un bilet spre undeva.
Aveam bilet, dar voiam să știu când era întoarcerea din Villarrica, pe internet nu putusem cumpăra. Nici la ghișeu n-au reușit să îmi vândă, a rămas că îmi cumpăr de acolo și am coborât pe peron.
Mașină cam dărăpănată și aglomerată, dar cu aer condiționat. Am încercat să găsesc centura de siguranță de sub scaun, dar era blocată la toate scaunele, imposibil de folosit. De abia am ieșit din autogară că autobuzul a început să facă opriri la fiecare 30 de secunde, a luat la rând absolut toate stațiile din Asunción și nu înțelegeam unde mai încap alți oameni, până m-am uitat în spate și am văzut că mulți stăteau în picioare.
La un moment dat a urcat și un vânzător ambulant cu ”torta de miel”, apoi o tanti care avea șnițele și tot așa. Am mers ca melcul tot drumul și cu cel mai plictisitor peisaj rural posibil: gunoaie, străzi sparte, câte o grădină și vreo vacă plictisită, totul repetându-se la infinit.
Villarrica
M-am întrebat de vreo zece ori de ce mă duc în Villarrica?! E pe tărâmul nimănui, urma să găsesc niște străzi pustii și încinse ca să am de unde să mă întorc alte 4 ore cu autobuzul.
Când într-un final am ajuns în Villarrica eram sigură că va fi o zi pierdută. M-am oprit în primul restaurant ca să mănânc și prima surpriză a fost să constat că era plin! Nu mă așteptam nici să existe vreun restaurant pe acolo, darămite să fie greu să găsesc o masă liberă!
Am ales Bife chorizo a caballo crezând, fals, că este carne de cal, dar nu, ”a caballo” se numește felul de mâncare pentru că peste carne se pune un on, adică oul este ”pe cal”. Și așa cu felul ăsta de mâncare ”pe cal” m-am înveselit nițel și mi-am pus și eu mintea pe un cal imaginar, capabil să se bucure de un loc dincolo de așteptările proaste cu care venisem.
Dioecesis Villaricensis Spiritus Sancti e mică biserică franciscană absolut superbă, genul de bijuterie pe care nu te aștepți să o descoperi într-un oraș aproape anonim. Pentru că am găsit-o închisă, am plecat mai departe spre parcul orașului și mergând pe străduțele din Villarrica a trebuit să recunosc că mă înșelasem.
Nu fusese o greșeală să vin acolo, ci am avut ocazia să văd o porție de realitate paraguayană diferită de prejudecățile mele. Dacă la periferia Asunción erau gunoaie, în Villarica era curat peste tot, muzica răzbătea dintr-o casă modestă în timp ce alături era ditamai vila, iar micuțul parc al orașului era plin cu oameni ieșiți la aer curat.
Parcul însemna doar un lac pe care te puteai da cu o lebădă de plastic în timp ce rațele și gâștele își făceau loc lângă tine. Liniște și pace, dar eram cu ochi după capibara, celebrul rozător care își are sediul în oraș. Nu l-am văzut pe alei, așa că am dat o tură lacului și aproape de final l-am zărit! Nu mi-a venit să cred ce mare era, i se spune și porc de apă și nu degeaba, e cât un porc de mare! Capibara ronțăia iarbă și s-a uitat la mine fără să fugă, apoi m-am apropiat prea mult și a luat-o încet spre lac, în care părea în elementul lui.
Nu foarte departe am văzut alt capibara, mai mic, probabil un pui. Nu sunt sperioși sau agresivi, dar nu sunt animale domestice, așa că nu trebuie să le atingi. Parcul orașului e înconjurat de un gard, așa că probabil stau acolo tot timpul și locuitorii din Villarrica sunt obișnuiți cu ei, i-au dedicat un loc și într-o statuie.
Și iată cum o zi care credeam că e pierdută mi-a scos în cale o specie de animal pe cale de dispariție și o biserică franciscană splendidă, fusese mai mult decât suficient pentru o zi de weekend, chiar și cu un drum foarte lung cu autobuzul.
