Punta Ballena, Casapueblo, plaje și viața mai ceva ca-n filme

Căutăm informații despre o plajă mai aproape de Montevideo și am aflat de Punta Ballena, apoi am aflat de o casă albă de acolo, în stil Gaudi – Casapueblo a artistului Carlos Páez Vilaró, apoi am citit despre pictor și-am aflat că a avut o viață foarte interesantă, a fost prieten cu Picasso și Bardot, are lucrări prin toată lumea și tot citind despre el am aflat că fiul său a fost într-un accident de avion prin Anzi, accident faimos în anii ’70, despre care s-a făcut și-un film – Alive – cu Ethan Hawke, așa că m-am uitat la film… hei, începusem prin a căuta O PLAJĂ și am găsit o serie întreagă de povești intersectându-se!

Morala e că poveștile interesante sunt peste tot, trebuie doar să ai ochi să le vezi. Poți să dai peste nume românești în Ushuaia sau uruguayeni care zboară spre Chile și ajung în Anzi sau istorie portugheză amestecându-se cu cea spaniolă într-un oraș – Colonia – care e acum într-o țară care se numește Uruguay.

Firele se amestecă și se încâlcesc, dar există un sens și sensul îl dăm noi, oamenii.

Punta Ballena

Da fapt nu mă interesa așa de tare să merg la plajă și atât, mă interesează locurile din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii și conexiunile dintre ele, locuri care ajung și în destinul meu doar pentru că am avut curiozitatea de a merge până la ele.

A doua zi am plecat spre Punta Ballena, care se numește așa pentru că uneori pot fi zărite balene acolo. Plaja Portezuelo e pe malul estuarului Rio de la Plata, dar ai senzația că ești undeva pe malul mării: gura de vărsare a celor râuri – Paraná și Uruguay – e atât de mare încât nu poți vedea malul opus, din Argentina.

Cred că am avut o expresie de surpriză când am zărit plaja, căci omul care venea din direcția opusă mi-a zâmbit înțelegător. E o plajă lungă, curbată și cu nisip fin care se întinde și în apă, dar apa a fost cam rece și după două ture de bălăceală n-am mai intrat. Eram curioasă dacă se simte influența oceanului Atlantic, care-și amestecă apele cu cele dulci la Punta del Este, dar nu, la Punta Ballena apa în care am înotat era dulce.

Am mers până în capătul plajei cu gândul să vizitez peninsula, era plin de vile elegante pe stâncile de acolo, pensiuni sau locuințe private. Drumul care merge paralel cu șoseaua se numește Ruta Panorámica Carlos Páez Vilaró și la un moment dat o ia spre capătul peninsulei, unde chiar aproape de capăt este Muzeul Casapueblo.

Locuința construită de Carlos Páez Vilaró este acum hotel, muzeu și restaurant. M-a surprins să văd cât de mare este, căci toată casa a fost construită de artist cu mâinile lui, ca un fagure. A început cu o cocioabă în ceea în 1958 era doar un sat pustiu de pescari și a tot adăugat camere cât l-a ținut imaginația. A trăit până la 90 de ani și a fost activ tot timpul.

În interior sunt câteva panouri cu știrile din anii ’70 despre accidentul aviatic în care a fost implicat și fiul său. Au supraviețuit 18 pasageri din 45, izolați timp de 72 de zile în vârful Anzilor, fără haine de iarnă sau mâncare la ei. Au mâncat zăpadă pentru apă și…carnea celor morți ca să supraviețuiască, iar după 70 de zile (adică peste două luni!), o dată cu venirea verii, doi dintre pasageri au traversat munții până au dat de un localnic care a anunțat autoritățile.

Toată lumea îi dăduse morți, nimeni nu îi căuta de vreo două luni! Nando Parrado a avut o prezentare la TED acum ceva vreme și a zis un lucru pe care l-am învățat și eu anul trecut, când am avut accidentul de mașină din Tașkent: ”Soarta nu îți dă niciun avertisment” (”El destino no te avisa”). Crezi că e o zi banală și de fapt poate fi ultima ta zi, nu sunt semne, premoniții sau ceva, nu e ca atunci când ți-e rău și poate începi să te gândești la o boală sau la moarte – nu, în unele cazuri lovitura vine din senin și te lovește în moalele capului. În cazul meu la propriu.

Carlos Páez Vilaró a avut o mare poftă de viață, a fost creator și fosta lui casă e un loc plin de energie, am ieșit de acolo bucuroasă că l-am descoperit. În apropiere e capătul peninsulei, într-o parte se vedea Punta del Este, care pare un oraș destul de mare, dar nu l-am mai vizitat.

Lângă muzeu am trecut pe lângă niște oameni care practicau hang gliding, e un pic diferit de zborul cu parapanta pentru că nu ai pânza ca o parașută ci niște aripi ca de pasăre. Era așa de frumos cum zburau unii pe cer, purtați de curenții de aer, încât mi-am dorit imediat să fac și eu asta într-o zi.

Pentru că trecutul s-a dus deja, tot ce avem este clipa de față și clipa se trăiește, nu se amână.