Între Bolivia și Chile: de la Laguna Colorada la deșerturi și canioane

Regiunea dintre Uyuni și granița cu Chile, în Altiplano bolivian, a fost cel mai fascinant loc vizitat anul acesta: lacuri cu borax și păsări flamingo ca Laguna Colorada, deșerturi la peste 4000 de metri altitudine, drumuri off-road, sălbăticie și oameni puțini, o frumusețe sălbatică și îndepărtată care mi-a mers la suflet.

După Salar de Uyuni am luat-o mai departe cale de două zile, printr-un peisaj ca de pe altă lume. Nu există drumuri asfaltate acolo, îți trebuie o mașină 4×4, care poate merge prin nisip sau peste roci, pe un traseu pe care îl știu localnicii, căci nu există semnal de GSM sau de internet decât foarte rar.

Dimineața ne-am oprit întâi la Mirador del volcán Ollague, de unde poți admira muntele din apropiere. E amenajat un traseu scurt printre stânci roșietice cu vegetație pitică și cu mușchi verde care acoperă bolovanii. Ne-am oprit și la o cafea sau un sandviș, e un local acolo în care turiștii pot face o pauză.

De la mirador au început să se înșire tot felul de ”lagunas”, lacuri acoperite cu un strat alb de borax care de la distanță părea un strat de zăpadă. Bolivia e foarte bogată în minerale, iar lacurile de acolo nu fac excepție. Pentru că mediul e prea toxic pentru viață, nu există pești în lacuri, dar e plin de păsări flamingo care ciugulesc algele.

Din păcate am pierdut toate fotografiile din Bolivia când mi s-a stricat fostul laptop, dar am filmat peste tot cu telefonul, așa că am mai rămas cu ceva amintiri filmate. ”Lagunas Altiplánicas” se țin lanț, sunt înconjurate de dealuri și de munți, cu stoluri de flamingo roz și altitudini amețitoare, o frumusețe!

Ghidul nostru, Vladimir, ne-a planificat traseul în așa fel încât să plecăm de la cazare cu noaptea în cap și să ajungem la fiecare destinație înaintea altor grupuri, să fim doar noi acolo, nu înconjurați de zeci de oameni. Și i-a reușit pe deplin.

Din mașină ne-a arătat niște păsări micuțe, cu penaj gri, camuflate printre ierburile pitice: strategia lor de supraviețuire e să se prefacă moarte când sunt capturate. Ghidul ne-a povestit cum a prins una când era copil și pasărea a murit, el i-a spus bunicii ce s-a întâmplat și ea a râs de el: ”nu e moartă, doar se preface!” 😀

Pentru masa de prânz ne-am oprit la Comedor de flamingos, un loc izolat cu vedere spre zeci de flamingo care stau pe lac. Totul e la peste 4000 de metri pe acolo, uneori ajungeam chiar la 4700, un teren nisipos și pietros, pe care se poate cultiva doar quinoa, plus rezistentele lama, care au nevoie doar de puțină vegetație pentru a prospera. Pentru cumpărături oamenii de acolo trebuie să meargă în Uyuni, cel mai apropiat oraș, care e la o zi distanță.

Toaleta era pe un deal, aveau chiar și apă curentă, probabil dintr-un puț. Am întrebat-o pe femeia de acolo la ce altitudine suntem, căci urcasem un deal până sus. Nu știa, ceea ce nu m-a mirat, doar un străin se minunează în Bolivia că e la mare altitudine, populația quechua trăiește așa de generații.

Am mers în mare parte paralel cu granița cu Chile, ghidul ne tot spunea ”în partea aceea sunt munții din Chile, dincoace Bolivia”, la un moment dat nu mai știam exact unde e fiecare, dar am ajuns într-un deșert larg, înconjurat de munți și de niște stânci, modelate de vânt. Acolo poți vedea Viscacha, o rozătoare rudă cu iepurele, care trăiește pe stânci și mănâncă iarbă și chipsuri de la turiști.

Le credeam mai sperioase, dar m-am urcat pe niște pietre să ajung mai aproape de una dintre ele și a venit până la mâna mea, a luat chipsul, mi-a mirosit degetele, apoi a venit din nou. Parte din fascinația mea pentru locurile astea îndepărtate e bucuria de a vedea de aproape specii necunoscute mie, pe care le pot observa în mediul lor natural. Nu vreau să mai calc în nicio grădină zoologică, mi se par închisori triste.

Am luat-o prin deșert până la alte stânci modelate de vânt. Mai erau turiști care făceau excursii de trei zile pe acolo, dar nu erau așa de mulți încât să simți că e aglomerație, dimpotrivă, în 95% din timp eram doar noi, un grup de șase persoane și ghidul-șofer.

Laguna Colorada

Principalul loc pe care voiam să îl văd în excursia asta era Laguna Colorada, numită așa pentru că are minereuri care îi dau culoarea roșie. Ghidul sincronizase traseul astfel încât să ajungem acolo la apusul soarelui, care colorează lacul în roșu aprins, pe ploaie sau cer înnorat nuanțele sunt mai slabe.

Mi-a părut rău că nu am putut sta mai mult la Laguna Colorada, trebuia să ajungem la cazare ca să fie reparat un pneu care începea să se dezumfle. Seara, într-o pensiune goală în care a înnoptat doar grupul nostru, am zărit Calea Lactee pe cer, dar nu la fel de puternic ca în Torres del Paine, în Chile.

Satul în care am dormit era foarte mic și izolat, pensiunea avea panouri solare, iar curent electric doar de la 7 seara, la un singur prelungitor la care toată lumea și-a încărcat telefoanele. Deși la agenție mă speriaseră că noaptea va fi foarte frig și ar fi bine să închiriez și un sac de dormit, m-aș fi descurcat foarte bine și fără el.

Ultima și a treia zi am început-o tot cu noaptea în cap. Întâi am trecut pe lângă niște izvoare termale cu gheizere, unul dintre ele fusese modificat, montaseră o țeavă groasă ca să pufăie gheizerul mai cu spor. A fost foarte frig în dimineața aia, am tremurat câteva ore, până a ieșit soarele.

Pe drum am trecut pe lângă Deșertul lui Dali, numit așa pentru că peisajele de acolo au fost imortalizate de Dali într-un tablou, sunt niște formațiuni stâncoase care stau aplecate pe un deșert în pantă, o imagine specifică pictorului, dar creată de natură.

La ultima laguna ne-am oprit pentru priveliște; într-o parte erau niște vicuñas care au luat-o la goană la vederea noastră. În trei zile cât am stat pe Altiplano am zărit o mulțime de lame (animale domestice) și vicuñas (sălbatice), alpaca nu prea sunt pe acolo.

Unul dintre turiștii din grup, un chinez din Canada, voia să treacă granița spre Chile, așa că am luat-o spre punctul de frontieră ca să îl lăsăm acolo. Agențiile din Uyuni oferă și opțiunea asta, de a finaliza excursia în Chile, te ajută să îți rezervi transferul de la graniță spre Atacama și în ziua trei te duc la punctul de frontieră dintre Bolivia și Chile.

E o porțiune între un punct de control și granița propriu-zisă prin care pot trece mașinile cu toți turiștii și am așteptat o vreme la graniță până a venit transferul să îl preia pe cel din grup. Apoi ne-am întors pe teritoriul bolivian și am continuat excursia. Credeam că după oprirea asta vom face același traseu de întoarcere, dar nu, am luat-o prin altă parte, cu alt fel de peisaje.

La Băile termale am făcut o pauză de o oră în care unii din grup au făcut și baie. De abia se ridicase soarele mai sus pe cer și după dimineața aia în care am tremurat de frig, nu aveam chef de nicio baie, nici măcar cu apă caldă. În schimb muream de foame. Micul dejun fusese pe la 4 dimineața, la 10 simțeam deja că leșin. Am intrat la restaurantul de acolo, dar era un comedor (loc de luat masa), lucrau doar cu agenții și nu găteau nimic. Nu știu dacă au făcut o excepție pentru mine pentru că m-am plâns prea mult, dar mi-au făcut o omletă până la urmă, cât să revin la viață 🙂

Ne-am oprit la Laguna Catal, undeva în sălbăticia dintre Bolivia și Chile: într-o vale era plin de lame la păscut și după aceea ne-am urcat pe stânci pentru o priveliște panoramică. Și ce priveliște! Un canion cu un lac și tot felul de cărări și locuri ascunse.

Am mai mers vreo 30 de minute pe un drum off-road și cum treceam așa pe lângă câmp am zărit în dreapta mea o pasăre emu singuratică, uitându-se fix la mine! Am văzut-o doar eu, nimeni nu s-a sesizat că pasărea aia mare era pe câmp, se camuflează destul de bine.

Ultima oprire a fost la Canionul Anaconda, numit așa pentru că unele stânci din vale au forma unui șarpe uriaș. E un punct de belvedere pe niște stânci spre valea abisală de dedesubt, iar Vladimir, ghidul, ne-a speriat când a început să sară pe stânca din capătul promontoriului pe care nouă ne era frică să înaintăm.

Pentru ghizii ca el pandemia a fost o năpastă, turismul a fost mort, așa că o vreme a lucrat ca șofer pe camioane în Cochabamba, dar era clar că cel mai fericit era în deșert: la agenția lui doar el făcea excursiile de trei zile, ceilalți ghizi preferau excursiile de o zi, ca să fie seara cu familia. Vladimir avea o prietenă în Germania pe care urma să o viziteze în 2023 și m-am întrebat cum o să i se pară peisajele urbane de acolo – e frumos și în Germania, nu zic că nu, dar nu există nimic care să semene măcar pe aproape cu locurile fabuloase de pe Altiplano, între Bolivia și Chile.

Am ajuns seara în Uyuni după ce ne-am înapoiat pe șoseaua asfaltată, printre alte mașini și camioane. Chiar mă minunam ce bine arăta autostrada, când s-a terminat brusc porțiunea asfaltată și a început un drum lung prin praf, de fiecare dată când venea o mașină din față sau ne depășea cineva trebuia să închidem geamurile, se ridica un nor în jurul nostru. Pe marginea drumului pășteau o mulțime de lame, care deseori traversează imprudent printre mașini și își pierd viața.

Fuseseră trei zile incredibile, printre cele mai frumoase locuri văzute anul acesta. O continuare potrivită ar fi fost trecerea în Chile, pentru deșertul Atacama, pe care nu l-am vizitat încă, un pretext să mai merg o dată acolo. Regiunea de lângă Uyuni chiar e un loc pe care să îl vizitezi de mai multe ori!

Cum am vizitat Altiplano

Am cumpărat o excursie de trei zile de la Howlenders, a costat 140 USD cu transport, cazare și trei mese pe zi. Separat am plătit un sac de dormit pe care nu l-am folosit (nu a fost așa de frig noaptea) și biletele de intrare pentru Laguna Colorada (150 bob) și Băile Termale (6 bob). Operatorul local a fost Skyline Traveller, îi recomand, ghidul pe care l-am avut a făcut tot posibilul să ajungem în fiecare loc înaintea altor grupuri, ca să fim doar noi acolo. Excursiile se pot cumpăra și la fața locului, e plin de agenții în Uyuni.