Două dintre personajele cărții vorbesc, la un moment dat, despre o poezie a lui Mallarmé (”Mâhnită-i toată carnea, iar cărțile, citite”), iar unul dintre ele îl întreabă pe celălalt ce trebuie să faci după ce ai citit tot și te-ai culcat cu toate, și celălalt răspunde ”să călătorești, să pleci”.
Detectivii sălbatici este despre această fugă – nu este o căutare a unei anumite Cesárea Tinajero, cum prostește au scris pe copertă, și nici nu este o carte cu detectivi, cum ai putea crede din titlu, e despre viața care te fugărește până ajungi la capătul drumului, când apuci să arunci o privire în urmă și constați că ”tinerețea-i o hoție”.
Povestea din carte nu respectă nicio ordine și nicio logică, sunt zeci de personaje cu propriile lor voci, care te zăpăcesc, și cu propriul lor timp care țopăie de la anii ’70 la anii ’90 două pagini mai încolo și când, în sfârșit, crezi că te-ai apropiat de prezent reapare un personaj de acum 100 de pagini care-și continuă istorisirea unei nopți oarecare din ianuarie 1976. Pe la pagina o sută șaptezeci și ceva nu mai înțelegeam nimic, pe la trei sute mă prinsesem că nu e nimic de înțeles în sensul liniar în care ne-am obișnuit să ni se spună o poveste.
Romanul lui Bolaño e o poezie: despre Mexic, tinerețe, pierdere, risipire și dor. E despre lumea pe care ai cunoscut-o și care, poate, te-a cunoscut și ea pe tine. ”Eu sunt amintirea”, spune un personaj, și Bolaño chiar își amintește, își amintește și moare – a murit la 50 de ani, așteptând un transplant de ficat care nu s-a mai întâmplat niciodată.
Și atunci Norman a spus: nu e vorba de real visceraliști, n-ai priceput nimic, gagiule. Și eu i-am zis: și-atunci despre ce este vorba? […] Despre viață, despre ceea ce pierdem fără să ne dăm seama și despre ce putem redobândi. Și ce putem redobândi? am zis. Ce am pierdut, putem să redobândim totul intact.
Ca să înțelegi cartea nu trebuie decât să înțelegi poezia Cesáreei Tinajero. Este o poezie simplă ca bună-ziua, pe care și un copil o poate descifra. Voila!
1 comentariu
Sublim.