Îmi doream de multă vreme să citesc Istoria romanțată a unui safari și, alegând-o săptămâna trecută, am constatat că nu m-am înșelat – am descoperit o bijuterie lingvistică, scrisă cu sensibilitate și înfățișând o lume necunoscută mie: Magrebul tunisian, deșertul, lumea arabă.
Romanul nu are o intrigă foarte complicată și poate de asta mi-a și plăcut atât de mult – sunt mai degrabă senzații și trăiri decât întâmplări hotărâtoare, povestea lui Darrielle și a lui Mehria se așterne ca un văl peste peisajul arid al Tunisiei, iar întâlnirea dintre cele două lumi – arabă și europeană – lasă urme adânci în sufletele oamenilor și își cere obolul său de vieți. Însă forța cărții stă în cuvinte: demult n-am mai citit o carte cu un vocabular atât de bogat (și mă refer strict la cuvintele din limba română, nu și la cele din arabă), care construiesc povestea cu migală și detalii din O mie și una de nopți:
Se dădură în lături, orbiți, și cu toate astea văzură: ciocul lumina ca topazul, iar căngile ghearelor erau de argint, cu safire limpezi de Ceylon. Avea gușa de miere, cu citrine mari cât aluna și săgeților aripilor de briliant. Căpușe sângerii de rubin și broboane de peridot scăpărau sub ele. Avea solzi ca peștii, din smarald și din carneol, și piei încălecate ca șerpii, din foiță de ametist. Unghii străvezii, de sidef, și doar umbra îi era de obsidian, omorând ca otrava tot ce ar fi atins.
Darielle nu lăsase vreo urmă. Pașii ei aveau să se șteargă la prima ploaie. Râsul va pieri ca răcoarea imediat după răsărit. […] Că plecase ieri sau demult, resimțea aceeași durere sfredelitoare în urma ei. O voia înapoi, să-i astupe spărtura inimii.
Dacă ar fi să critic totuși ceva, aș zice că nu m-am înnebunit după emailurile prietenei corporatistei din România, parcă stricau un pic vraja poveștii tunisiene. Și nici episodul cu hotelul luxos din deșert nu l-am înțeles foarte bine, mi-a lăsat o impresie de neverosimil.
