Torres del Paine, Patagonia: cinci zile pe incredibilul traseu W

3,8K

Una din cele mai frumoase experiențe de călătorie pentru mine: 5 zile de treckking pe traseul W din Torres del Paine, Patagonia, fără semnal sau internet, doar munți, lacuri, râuri și ghețari.

O călătorie cu dormit la cort, bucurându-mă la fiecare pas de măreția naturii, fără frică de viruși Covid sau alți oameni, literalmente la capătul lumii, un spațiu atât de vast cât să-l umpli cu amintirile tuturor vieților trecute. Cinci zile și vreo 70 de km mai târziu, sunt mai odihnită decât la începutul călătoriei.

Traseul W din Torres del Paine

Traseul W din Torres del Paine a fost o premieră pentru mine din mai multe puncte de vedere: cel mai lung traseu de drumeție pe care l-am făcut până acum (cinci zile, singură), cel mai sudic punct în care am ajuns vreodată și prima dată când am stat la cort. Da, m-am dus acolo fără să știu să pun cortul și fără să fiu o mare munțomană…dar m-am pregătit cât de bine am putut și a fost bine.

Torres del Paine e cel mai cunoscut parc național din Patagonia, la capătul continentului, în regiunea Magallanes y de la Antártica Chilena. Parcul a fost redeschis turismului la finalul 2020, dar cu anumite restricții: doar traseul W a fost deschis (circuitul O rămânând închis turiștilor în martie 2021) și au fost deschise doar patru campinguri.

Pentru că Chile a avut numeroase restricții interne care au fluctuat de la o săptămână la alta, a fost extrem de dificil să vizitez mai multe în țară, așa că am profitat de vacanța din Patagonia ca să stau cât mai mult pe munte, în libertate.

Am petrecut tot zborul de la Santiago în Puerto Natales cu fața lipită de geam: peisajele erau atât de impresionante în Patagonia încât orice am văzut până atunci a pălit în fața lor. Iar aterizarea în Natales e ceva ce nu trebuie ratat, pentru că avionul întoarce pentru aterizare și poți vedea lacurile și munții de pe hublou.

Sosirea în Puerto Natales

Nu am avut timp să mă acomodez cu locurile de acolo, pentru că imediat ce am ajuns în Natales m-am cazat și am luat în primire echipamentul închiriat. Seara am mai dat o fugă în oraș în speranța că mai găsesc supermarketul deschis ca să-mi rotunjesc proviziile, dar era deja închis.

A doua zi dimineața pe la șase și ceva m-am grăbit să ajung la autogară, ca să iau autobuzul Bus Sur spre parcul național. Deși era pandemie, exista cerere pentru locurile astea îndepărtate: două autobuze pentru Torres del Paine așteptau îmbarcarea și erau mulți turiști sosiți din toate colțurile lumii.

Ziua 1: Mirador Las Torres sau prima zi în Patagonia

Din Natales până la Laguna Amarga, intrarea în parc, se fac vreo două ore cu autocarul, printre dealuri pe care pasc guanacos, niște verișoare ale lamelor, pe care nu le-am mai zărit deloc în parcul național, doar în afara lui.

Când ne-am apropiat de Torres del Paine am început să zărim munții, iar la un moment dat am avut o priveliște senzațională, cu un lac de un albastru intens și cu munții profilându-se în spatele lui. Păcat că autocarul nu oprește în timpul drumului.

De la Laguna Amarga am luat alt autobuz pentru câteva minute până în camping (poți să faci drumul până în camping și pe jos, dar nu e senzațional). Acolo e un punct de primire, un domn ne-a întrebat pe toți dacă mergem la Camping Central și ne-a îndrumat în direcția corectă.

La camping am făcut check-in, au verificat numele pe o listă și mi-au spus la ce am acces (toaletele, dușuri cu apă fierbinte, un cort în care poți găti). Mi-am lăsat echipamentul în cortul mare și am plecat pe traseu, ca să văd faimoasele ”torres” (turnuri).

Până la mirador, locul din care se văd cel mai bine cele trei turnuri, e un traseu de 9.5 km care trece peste dealuri. Nu e foarte dificil, dar a fost prima întâlnire cu vânturile din Patagonia, a fost extrem de vântos mai ales la un punct care se numește Windy Pass.

Traseul trece prin Refugio Chileno, închis atunci, dar unde te puteai opri pentru a lua masa, deși eu am preferat să stau pe iarbă în vârful unui deal și să privesc peisajele care mi se întindeau la picioare. Au fost o grămadă de turiști pe traseu, venind din ambele direcții, semn că unii au plecat spre mirador dis de dimineață. Se zice că dacă ajungi la Torres la răsărit munții sunt colorați în portocaliu.

După Chileno traseul a continuat prin pădure, apoi a început urcarea până la baza muntelui. De acolo a început un traseu printre bolovani, care au devenit tot mai mari pe măsură ce urcai. Până am ajuns la mirador mi-am dat sufletul pe stâncile alea, chit că cei care se întorceau foarte veseli de pe traseu mă asigurau că aproape am ajuns.

În sfârșit, am ajuns sus! O familie își făcea poze cu turnurile, așa că ne-am fotografiat reciproc. Bătea un vânt teribil, dar am renunțat la geacă pentru câteva minute cât să îmi fac niște poze, după care m-am înfofolit la loc. Nici pe malul lacului turcoaz nu aveai unde să te refugiezi, dar am găsit un colț mai ferit lângă o stâncă și am luat prânzul acolo. Ce e drept, nimic nu se compară cu un picnic într-un loc splendid – când poți privi niște peisaje frumoase nici nu mai contează ce mănânci 😊

Înapoi spre Camping Central de la Mirador Las Torres

Traseul se face dus-întors, de la mirador nu mai ai unde merge, trebuie să o iei înapoi. Drumul de întoarcere mi s-a părut groaznic de lung, părea că nu se va mai termina niciodată. Și trebuia să mă întorc pe lumină, ca să pot monta și cortul! Unii fac traseul ăsta dus-întors în vreo șapte ore, eu l-am făcut în vreo nouă, dar am ajuns în camping la timp.

Se lăsa seara și venise momentul să arăt că știu să pun un cort, dar când m-am apucat de treabă a ieșit ceva îngrozitor. Habar nu aveam ce trebuia să fac! 😱 Am lăsat totul deoparte și m-am dus să cer ajutor. A venit un băiat de la camping, foarte curios cum e în Rusia (”Nu sunt din Rusia, sunt din România”). Am aflat că visează să vină în vacanță la noi în țară pentru că avem munți grozavi (nu m-aș fi gândit că România e cunoscută în America de Sud pentru munții săi), că Chile e o țară scumpă (doh…). Nu prea i-a ieșit nici lui cortul, așa că a mai chemat pe cineva și amândoi au reușit să-l monteze cum trebuie.

Prima noapte la cort a fost groaznică. M-am foit de zeci de ori și m-au durut toate oasele în orice poziție m-am așezat, m-am trezit de câteva ori din cauza zgomotelor făcute de vânt, iar spre dimineață un animal mic care alerga s-a ciocnit de cort (probabil un iepure.) În America de Sud nu există urși bruni sau grizzly, doar o specie caraghioasă numită spectacled bear, care trăiește mai la nord.

Alte animale sunt puma (n-am văzut nici una, nu stau ele pe traseele turistice), huemuls, un soi de căprioare și mai timide decât verișoarele lor, nandus, niște păsări asemănătoare cu struțul (în copilărie am avut nișe cărți de joc cu tot felul de animale și păsări, inclusiv cu nandus), guanacos, sconcși, vulpi și tot felul de păsări. Cât am stat în parcul național nu am văzut decât diverse specii de păsări, cea mai comună fiind chingolo, un fel de vrabie gulerată și moțată care, precum suratele ei europene, venea lângă tine să mai ciugulească ceva.

A doua zi urma să plec spre Camping Cuernos, pe malul lacului Nordenskjöld 😊

Ziua 2: Spre Camping Cuernos, pe malul lacului Nordenskjöld

A doua zi în Torres del Paine mă aștepta un traseu relativ ușor: o drumeție de 13 km pe malul lacului Nordenskjöld. Sunt multe nume străine în Patagonia de la toți exploratorii și geografii care au fost pe acolo – Nils Otto Gustaf Nordenskjöld a fost un geolog, geograf și explorator polar care a făcut expediții în Patagonia în anii 1890, descoperind lacul la începutul secolului XX.

Zărisem lacul Nordenskjöld de pe traseul spre Mirador Las Torres și mă gândeam că a doua zi va fi mai mult o plimbare, dar am uitat că ăsta nu e lacul Techirgiol, plat ca o masă, ci un lac în Patagonia, înconjurat de dealuri și văi.

Am început drumeția printr-un peisaj auriu, cu iarbă înaltă, pe lângă care e o plăcere să mergi. M-am oprit de mai multe ori doar ca să casc gura și să fac fotografii. Era puțină lume pe traseu, în prima parte nu m-am întâlnit cu nimeni.

În apropiere de lac au apărut dealurile și a început să bată vântul. Tare! Dacă ceva mai jos am umblat în tricou, sus a trebuit să-mi pun geaca și să-mi trag gluga bine, te amețea vântul la cât de tare bătea.

Vegetația e delicată și rezistentă: multe tufe cu spini, floricele mărunte. În afară de multe specii de păsări nu prea vezi fauna parcului: nici urmă de guanaco sau puma, dar din când în când mai vedeai câte o omidă care traversa poteca.

Sunt multe poduri suspendate în Patagonia, unele cu capacitate de maxim o persoană – mi-au plăcut grozav, parcă erai într-o aventură cu Indiana Jones 😀

Priveliștile asupra lacului sunt fantastice, în special când ajungi sus de tot și vezi vulturii planând pe cer. M-am oprit pe o stâncă și am stat așa vreun sfert de oră…în imensitatea aia de la capătul lumii.

Camping Cuernos a fost mai departe decât mă așteptam eu, am tot mers și am mers și după fiecare culme mă așteptam să zăresc campingul, dar nimic. Am plecat pe la 9-9.30 dimineața și abia la 6 seara, după ce am lăsat în urmă lacul și am traversat o vale, am ajuns pe o culme de pe care se zărea campingul. Am traversat un pod și am ajuns în complex: rezervasem un loc de camping, dar la ce răcoare se lăsase m-am uitat cu jind la căbănuțele din apropiere. Să dormi într-un pat în Patagonia…ce lux!

Pentru că terenul din Cuernos e denivelat, trebuie să pui cortul pe niște platforme de lemn. Aveam niște hol șuruburi cu cârlig pe care le-am înfipt în lemn ca să pot fixa cortul – era prima dată când îl montam fără ajutor și m-am descurcat ușor. După un duș fierbinte am adormit imediat.

Ziua 3: Lacurile albastre din Patagonia: de la Cuernos la Paine Grande

De la Camping Cuernos până la Camping Paine Grande sunt vreo 11 km, mai mult dacă vrei să merg până la Mirador del Valle del Francés și Mirador Británico, de unde am auzit că sunt niște priveliști grozave, dar și un traseu ceva mai dificil.

Știam că nu voi rezista să fac și traseele alea, așa că am renunțat la ele și m-am hotărât să mă bucur de ziua însorită. Traseul e foarte pitoresc și trece pe malul unui lac, apoi urcă din nou.

Pe la amiază am ajuns pe o stâncă de pe care se zărea o parte din Valle del Francés și lacul Nordenskjöld: un loc perfect pentru masa de prânz 😛

În apropiere era Campamento Italiano, acum închis, unde era cât pe ce să mă rătăcesc. Am interpretat greșit harta de la intrare și am luat-o spre pârâu, dar nu părea să fie nicio cărare acolo, eram confuză. În Camping se auzeau voci, dar când am strigat nu mi-a răspuns nimeni (cred că era un radio pornit).

În cele din urmă am găsit traseul și pe drum m-am întâlnit cu doi rangeri, care mi-au zis pe unde să o iau. Cred că am făcut ochii mari când i-am zărit: unul avea un ciocan în mână, altul un fierăstrău, iar eu eram singură pe acolo 😀 Am trecut pârâul pe un pod suspendat care putea ține doar o persoană – m-am prins de ce umblau cu fierăstrăul prin pădure, parcul trebuie întreținut.

A fost interesant când am ajuns la Pădurea Moartă: o zonă uriașă cu copaci arși în multele incendii care ocazional fac ravagii în Patagonia. Primul a fost declanșat de un turist ceh, așa că statul ceh a contribuit la reabilitarea zonei, următoarele două de alți turiști iresponsabili care au făcut focul în pădure, unde este interzisă camparea. Cel mai devastator incendiu a fost ultimul, provocat de un turist israelian care a încercat să ardă hârtie igienică: focul a distrus 17.606 hectare și parcul a fost închis câteva săptămâni.

Pădurea Moartă, cum i-am zis eu, e un loc mistic aproape. Te plimbi pe lângă lacuri, pe pasarele de lemn care trec peste zonele mai mlăștinoase și pe cărări printre copacii albi cu urme negre. Este nevoie de 200 de ani pentru ca o pădure să ajungă la maturitate.

După masa târziu am ajuns la ultima porțiune de traseu, poate cea mai frumoasă: o cărare care coboară spre Lacul Pehoé, cu soarele în spate și iarba aurie la picioare. Lacurile din Patagonia au culori atât de diferite…însă Pehoé este de un turcoaz superb!

Pe malul lui este cel mai mare camping în care am stat, Camping Paine Grande, într-o zonă foarte vântoasă și ziua, dar mai ales noaptea: deși mi-am pus cortul lângă niște garduri care mai blocau vântul, tot aveam impresia că îmi va lua cortul pe sus, așa de tare a bătut.

La un moment dat, după ce s-a înnoptat bine, am ieșit din cort să recuperez prosopul pe care îl lăsasem la uscat afară. M-am uitat pe cer și am rămas trăznită: era plin de stele cum n-am mai văzut niciodată! Fără poluare și cu un cer senin puteai vedea extrem de clar Calea Lactee și miliardele de stele care ne înconjoară și pe care nu prea le mai vedem din lumea noastră poluată. N-am văzut niciodată un astfel de cer și probabil n-o să mai văd prea curând, a fost incredibil de frumos. Dar era atât de frig afară încât n-am putut sta prea mult să mă uit la stele.

Ziua 4: Camping Paine Grande – Camping Grey – Ghețarul Grey

E ceva mistic la un ghețar, o masă uriașă de gheață ca un zid care se ridică la cer. Drumul până la el trebuie câștigat pas cu pas, printre văi și păduri, pe malul lacurilor, înfruntând vântul și frigul.

În a patra zi în Torres del Paine am plecat spre ghețarul Grey. Traseul începe într-o vale vântoasă și urâtă, unde nu e nimic de văzut în afară de copaci arși.

Traseul a devenit interesant când am ajuns sus și am văzut bucățile de gheață plutind pe lac. E superb peisajul, dar vântul bătea atât de tare încât nu puteai sta prea mult într-un loc.

După mirador urmează văi liniștite și însorite, poduri și podețe și apoi Camping Grey, lângă care începe un traseu scurt care duce la un mirador de la care poți vedea ghețarul mai bine. Ghețarul Grey se topește accelerat, probabil peste 10 ani peisajul va arăta cu totul altfel decât în 2021.

Ziua 5: Pe Lacul Pehoé

A doua zi am părăsit Camping Grey și am făcut traseul invers, până la Camping Paine Grande. A fost singura zi cu ploaie răzleață și curcubeie, o frumusețe!

Valea de lângă Camping Paine Grande e groaznică, dacă nu te ții bine pe picioare te doboară vântul, care începe să bată brusc, când te aștepți mai puțin.

La 5 după masa am luat vaporașul de pe lacul Pehoé, până la Refugio Pudeto – era frig deja, așa că m-am refugiat înăuntru, decisă să nu scot nasul pe afară tot drumul.

La 10 minute după plecare au început să apară munții, așa că am lăsat baltă căldurica și am fugit sus, pe punte. Ce priveliști! Nu vezi așa ceva foarte des în viață: munții Patagoniei, lacul turcoaz, norii și vântul sălbatic. Pilotul vaporașului mi-a făcut semn să nu ratez cascada pe lângă care am trecut, toată lumea era entuziasmata 😊

La Pudeto aștepta autobuzul: aveam deja bilet cumpărat, așa că doar m-au bifat pe listă. Autocarul traversează tot parcul național, pe lângă lacuri și munți. Dacă ai mașină, poți vizita parcul într-o singură zi, dar nu e același lucru cu a face traseul W de la un capăt la altul.

Cum am ajuns în Chile și în Patagonia în timpul pandemiei

– Puteai intra în Chile doar cu test PCR negativ
– 10 zile în carantină obligatorie
– Asigurare de călătorie care acoperea și Covid

Cum ajungi în Patagonia chiliană:
– Pe timp de pandemie: verificai în ce etapă era localitatea de destinație, căci nu puteai călători decât în localități care erau în etapele 2, 3, 4 sau 5 – dacă orașul de destinație era în Etapa 1 (Carantină), nu puteai călători acolo. Natales a fost în Etapa 2 (Tranziție) când am călătorit eu, la fel și Santiago, după care Santiago a intrat în carantină și era cât pe ce să nu mă mai pot întoarce în capitală.
– Ca să intri în regiunea Magallanes mai trebuia să faci un test Covid (valabil și pentru regiunile Aysén și Palena)
– Completai online un formular de vacanță pe Comisaria Virtual care se putea lua doar o singură dată în anumite intervale de timp (câteva luni)
– Completai online un pașaport sanitar pe www.c19.cl

La plecarea din Santiago spre Natales au verificat la aeroport toate documentele de mai sus. La sosirea în Natales, care are un aeroport minuscul, am trecut prin mai multe filtre – am numărat șase verificări diferite: 1) o persoană a făcut triaj după scopul călătoriei 2) o persoană a verificat PCR-ul 3) o persoană a făcut sondaj cu scopul călătoriei (turism, muncă, rezidenți) 4) o altă persoană a verificat numele pe o listă și m-a bifat acolo 5) altcineva a verificat pașaportul sanitar și mi-a luat temperatura 6) ultima persoană a verificat pașaportul, permisul de vacanță și mi-a dat o țidulă cu o ștampilă care nu știu la ce folosea. Vi se pare complicat?

După toate verificările astea, chiar dacă mai era pe undeva vreun pui de Covid, cred că s-a sinucis singur de plictiseală. Nu mi-a venit să cred că am avut toate actele în ordine și am putut ajunge în Natales!

Buget pentru Torres del Paine

Să mergi în Patagonia pare un vis greu de realizat și extrem de costisitor. Înainte de a pleca acolo am scris unei agenții să întreb dacă e deschis parcul și fata care mi-a răspuns mi-a dat și traseul detaliat plus costul excursiei: 1250 USD care includea cazare la camping cu kit complet și transport cu autobuzul și catamaranul. Fără mese, fără taxa de intrare în parc, fără ghid.

Cât m-a costat pe mine același traseu, dar făcut pe cont propriu? 1217 lei, adică 300 USD. La care se adaugă biletele de avion Santiago-Natales și cazarea în Natales.

Echipament pentru Torres del Paine

Chile e o țară scumpă, dar sigură, iar parcul național are trasee marcate, campinguri cu apă fierbinte și rangeri care patrulează pe traseu și te îndrumă, dacă ai nevoie. Traseul se poate face ușor pe cont propriu, chiar și singur(ă) (da, mai erau fete și băieți care făceau traseul singuri pe munte). Am închiriat echipamentul de la Rental Natales din Puerto Natales, trebuie să lași și un depozit pe care ți-l înapoiază după ce returnezi echipamentul.

În afară de echipament, am avut doar strictul necesar la mine: jachetă de vânt (nu e nevoie de o geacă foarte groasă), o cămașă de corp termică, o bluză cu fermoar, două tricouri, pantaloni de trekking și niște colanți. O eșarfă / căciulă / bandană e musai să ai la tine ca să nu te zăpăcească vântul.

Am luat mâncare puțină, dar condensată, ca să nu ocupe mult loc: la începutul traseului mi se părea că n-o să-mi ajungă, dar la final mi-a și rămas niște brânză. Fiecare camping are un mini-market și îți poți cumpăra mâncare și de acolo.

Am stat la cort în cele patru campinguri care au rămas deschise. Erau pline de turiști, chiar și din afara Americii de Sud: francezi, americani…oameni care își doreau atât de tare să vadă Patagonia încât au stat 10 zile în carantină pentru asta.

Campingurile sunt administrare de entități diferite, așa că trebuie să le rezervi separat: Camping Central și Camping Cuernos de la Fantastico Sur, iar Camping Paine Grande și Camping Grey de la Vertice. Pentru același serviciu (un loc de camping), am plătit prețuri foarte diferite. De la campinguri poți închiria și echipament, dar la un preț mai mare decât dacă îl închiriezi din Natales.

Vremea în Torres del Paine, Patagonia

La mijloc de martie e început de toamnă în Patagonia și au fost cam 12C în timpul zilei: soare aproape zilnic, mai puțin în ultima zi când a plouat nițel. În timpul zilei, dacă nu bătea vântul, rămâneam în tricou, era plăcut afară. Seara era rece și bătea vântul mai tare, eventual mai picura puțin.

Torres del Paine e o zonă foarte vântoasă, iar în apropiere de ghețar este prăpăd: vântul este atât de puternic încât te doboară dacă nu ești atent. Noaptea în Camping Paine Grande a fost cel mai rău, bătea vântul atât de tare încât părea că din clipă în clipă o să îmi ia cortul pe sus!

Ce-a fost bine, ce-a fost mai puțin bine

M-am dus pe un traseu de cinci zile fără să fiu foarte în formă, așa că prima zi de drumeție m-a cam doborât: m-am ales cu niște bășici la degete și febră musculară și în primele zile nu prea am avut spor la mers: toată lumea mă depășea. Plus că nu sunt obișnuită să car după mine cort și toate cele, chiar dacă nu erau foarte grele (sticla cu apă cântărea mai mult).

La un buget mai generos, cred că e mai bine să închiriezi echipamentul direct din camping, să nu îl mai cari după tine. Și cred că e timpul să îmi iau și eu niște bețe de trekking, mi se păreau un moft până acum, dar am realizat că te ajută să distribui din greutate.

Liberă…pe munte

Deși a fost complicat să ajung în Torres del Paine în timpul pandemiei Covid, cu atâtea teste și verificări, după ce ajungi acolo erai liber să zburzi fără mască! În afară de recepțiile campingurilor, unde îți mai cereau să porți mască, în rest nu era obligatoriu. Oricum, toată lumea era testată, așa că oamenii umblau cu fața descoperită pe traseu. Un pic retro, ca pe vremuri.

Și… cum e să vezi Patagonia?

Incredibil! Până și drumul cu avionul până acolo e ireal, căci vezi de sus numai munți și lacuri nesfârșite… Unele lacuri sunt turcoaz din cauza mineralelor din sol, altele sunt liniștite și închise la culoare. Iar la final ajungi la mărețul ghețar care acoperă tot orizontul și care se micșorează accelerat.

E un ecosistem fragil și măreț, care m-a impresionat și m-a speriat deopotrivă. Totul e atât de sălbatic și uriaș și în același timp vulnerabil și primitor, încât nu-mi venea să cred că sunt acolo. Dar am fost și sper să mai ajung în Patagonia și altă dată (am ajuns în Patagonia și în 2023).