Pădurea norvegiană și povești de vreme rea

Vremea rea este bună pentru că îți permite să faci lucruri pe care altfel nu te-ai îndura să le faci: să dormi foarte mult și să nu-ți pese de asta, pentru că nu mai ai cin’șpe ani să te certe părinții că îți dormi viața, să stai acasă, eventual sub plapumă, cu o carte bună și-un pahar de vin ceai cu lămâie meditând la problemele pe care le au unii, personaje fictive într-un univers fictiv, să faci observații fără importanță de tipul ”ce de frunze ude” sau ”a venit toamna” și să-ți împarți timpul între o sesiune de shopping la piață și una de dus gunoiul strâns peste zi, pentru că viața nu este formată doar din glamour și sclipici.

Oare câte zeci, câte sute de astfel de duminici mă așteptau de acum încolo? gândii eu. «Liniștite, pașnice și însingurate», m‑am trezit vorbind cu voce tare. Duminica nu răsuceam arcul ce mă punea în mișcare pe parcursul săptămânii.

Am citit Murakami la greu acum 5-7 ani, multă vreme am crezut că nu mi-a scăpa nicio carte de-a lui, începând cu Dans, dans, dans și terminând cu În căutarea oii fantastice, dar se pare că sărisem peste Pădurea norvegiană și am remediat lucrul ăsta de curând. Mi-au mai rămas 1Q84 și Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj, ultimele romane publicate, pentru o altă toamnă sau iarnă în care vântul bate la fereastră și în casă e bine și cald.

Îmi plac personajele lui Murakami, iar cele din Pădurea norvegiană nu se dezic de stilul lui – au o anumită puritate care e asociată cu tinerețea și neștiința într-ale vieții. Nu-mi amintesc de nicio povestea de-a lui în care personajele principale să fi fost niște adulți – poate pentru că atunci când crești nu mai pui la îndoială unele lucruri și nu-ți mai pui întrebări esențiale, ci îți sondezi regretele și timpul care a trecut, cum face și Toru Watanabe, la începutul romanului:

M‑am îndreptat în scaun și am privit pe fereastră la norii negri ce pluteau deasupra Mării Nordului, gândindu‑mă la tot ceea ce am pierdut până acum în viață: timpul ce nu va mai reveni, prieteni care au murit sau au dispărut, senzații și idei ce nu se vor mai întoarce niciodată.

Watanabe cel adult nu se va mai întoarce niciodată în poveste, după primele pagini introductive Murakami ne spune exclusiv povestea lui din tinerețe și ni le prezintă pe Naoko și Midori, iubirile lui. Teoretic e o poveste tristă, în care oamenii mor, dar nu e nimic care să te întristeze în cartea asta: Watanabe trece printr-un proces de maturizare în care află că viața înseamnă și pierdere și dispariție, dar în același timp plecările lasă loc pentru oameni noi, iar noi trebuie să învățăm să trăim cu această ambivalență a lucrurilor, în care ele pot fi și bune și rele în același timp.

— Ce se întâmplă când omul își deschide inima?
Cu țigara între buze, Reiko și‑a împreunat mâinile pe masă, gata‑gata să bată din palme.
— Se face bine.
Haruki Murakami, Pădurea norvegiană