Accident de mașină în Tașkent + traumatism cranio-cerebral

Pe 18 iunie am ajuns în Tașkent – urma să mai stau o zi să vizitez orașul, iar a doua zi să mă întorc în România. Pe 4 iulie, însă, eram tot în Tașkent, recuperându-mă după un accident grav de mașină cu traumatism cranio-cerebral.

Accident și traumatism cranio-cerebral

Am ajuns în Tașkent după miezul nopții cu un zbor local din Khiva. Am luat un taxi, m-am așezat pe bancheta din spate fără centură, i-am spus șoferului la ce hotel merg șiiii… m-am trezit la terapie intensivă.

Din ce mi s-a povestit ulterior, acestea au fost evenimentele: mașina a lovit o barieră, s-a rostogolit, a lovit un copac. Am fost inconștientă imediat, cu un traumatism cranio-cerebral și hemoragie subarahnoidiană masivă. Am amnezie cu accidentul, iar doi ani mai târziu e la fel, nu îmi amintesc nimic.

M-am trezit a doua zi (cred!), extrem de confuză. Nu înțelegeam de ce sunt tot în Tașkent, cum am ajuns acolo, când s-au întâmplat toate astea. Câteva zile am fost o semi-legumă incoerentă.

După trei zile am fost mutată într-o cameră de spital la traumatologie și am făcut primele progrese. După câteva zile am putut merge singură pe jos până la toaletă, am început să mănânc. Durerile de cap după un traumatism cranian sunt groaznice. Am făcut puncții lombare (era sânge în lichidul din coloană), ochiul drept, care fusese umflat și roșu de sânge, și-a revenit la normal, tăietura de pe frunte s-a vindecat. Am avut noroc că toată partea de jos a corpului a fost neafectată: incredibil, dar nu mi-am rupt niciun os mare, nu am avut nici măcar o zgârietură de la umeri în jos.

După unsprezece zile la urgență am fost transferată la alt spital de stat, dar după șase zile urma să fiu externată. Eram în stare stabilă, dar incapabilă să zbor spre casă. Doctorul a recomandat să mai stau o săptămână la un hotel, să îmi revin mai bine.

Dar… uzbecii nu au vrut să îmi prelungească viza! Puteam sta în spital oricât era nevoie, dar dacă mă externam, în două zile trebuia să părăsesc țara, indiferent dacă îmi era prea rău să mă urc într-un avion. Și nu poți zbura când nu poți sta drept pentru că te doare umărul, nu poți rezema capul pentru că te dor craniul și gâtul, amețești și mergi prost.

M-am mutat într-un spital privat, ca să mai am o săptămână de recuperare. În total am stat trei săptămâni și jumătate în spitalele din Tașkent, cu perfuzii zilnice, injecții, analize, puncții lombare și RMN-uri. Am fost singură acolo, dar cei de acasă au avut grijă de mine de la distanță, am avut zilnic vizitatori (inclusiv de la Ambasada României), mâncare, nu m-am simțit nicio clipă în pericol sau speriată, deși eram undeva prin Asia Centrală.

Cum arată o zi de spitalizare în Tașkent?

Nu am fost niciodată spitalizată până în iunie 2022 și chiar și în copilărie am fost ciudat de sănătoasă mai tot timpul. Dar cumva am luat sănătatea ca fiind ceva de la sine înțeles și asta a fost lecția mea din 2022: să prețuiesc mai bine starea de bine de care m-am bucurat mereu, să am empatie pentru ceea ce alți oameni trăiesc frecvent și să respect profesia pe care au ales-o cei din domeniul medical.

Zilele mele în al treilea spital din Tașkent începeau devreme, în timpul nopții. De regulă mă duceam la culcare simțindu-mă relativ ok – ca un om bolnav, dar cu stări suportabile. În timpul nopții totul se reseta și mă trezeam între 1 și 3 dimineața cu dureri mari de cap – în afară de față, care nu mă durea, toate celelalte zone ale craniului dureau.

Petreceam câteva ore învârtindu-mă de pe o parte pe alta, încercând să găsesc o poziție în care îmi pot pune capul pe pernă fără să mă doară exagerat. Dormitul pe burtă nu ajuta foarte mult, pentru că mai era și gâtul care făcea probleme. Problema mea principală erau aceste dureri acute de dimineață – migrenele n-au mai apărut, dar am avut unele înfiorătoare, ajunsesem să plâng și să-i întreb pe doctori dacă mă pot ajuta.

Pe la 5–6 dimineața mă trezeam. Trezitul avea unele avantaje: puteam sta rezemată de perne, astfel încât capul să nu atingă nimic. Dar nici asta nu era perfect! Dacă stăteam prea ridicată, mă durea tare umărul stâng (am aflat de abia în România că umărul mă durea de la o fractură la coloana cervicală, care apăsa pe un nerv). Dacă stăteam prea jos, riscam ca gâtul și capul să atingă ceva, așa că mă tot suceam până găseam o poziție potrivită pentru toate.

După ora 6 începeau să își facă apariția angajații spitalului. Întâi femeia care făcea curat, intra în cameră și dacă era întuneric, făcea curat în baie. În unele zile mi se lua sânge pentru analiză foarte de dimineață.

Pe la 8.30 era micul dejun. Cașa e universală în Uzbekistan, atât la spitalele de stat, cât și la cel privat. La ultimul mâncarea a fost mai generoasă, așa că pe lângă cașă primeam și două feliuțe de pâine cu unt și încă ceva (brânză sau un ou).

Următoarea vizită era a doctorului care îmi lua tensiunea și îmi măsura saturația în sânge.

Pe la 10 începea tratamentul, care consta în perfuzii și injecții. În a doua zi în acest al treilea spital le-am refuzat pe ambele – avusesem perfuzii și injecții zi de zi și nu le mai suportam. Prima asistentă din spitalul privat mi-a lăsat o vânătaie după perfuzie. Au adus un neurolog care m-a consultat și mi-au explicat că trebuie să le fac în continuare, îmi tratau problemele pe care le aveam atunci, durerile de cap care erau provocate de niște urme de sânge rămase în creier. Au schimbat asistenta cu una mai bună, cu mână ușoară și delicată, care reușea să facă până și injecțiile aproape insesizabile. Diferența e uriașă între o asistentă obișnuită, care știe teoria, și alta care lucrează cu grijă și găsește venele subțiri și aproape invizibile, pe care le am eu.

Dimineața trecea și doctorița mea; nu vorbea engleza, așa că uneori îl suna pe fiul ei, care știe engleza, și îl punea pe speaker ca să traducă. În alte zile a adus o altă pacientă uzbecă, bună vorbitoare de engleză, care a stat cu noi și a tradus. Pacienta asta a fost foarte impresionată că mi s-a întâmplat accidentul în timp ce le vizitam țara. Doctorița mi-a adus un guler suport pentru gât pe care l-am purtat uneori (dar nu puteam dormi cu el). De fapt aveam nevoie de așa ceva, la întoarcerea în România am stat șase săptămâni cu unul mult mai rigid.

La 12.30 era masa de prânz, de obicei supă cu felul doi, care putea fi plov (orez cu legume și carne) sau o bucată de pui cu niște cartofi și salată. După masa de prânz de obicei dormeam – perfuziile își făceau efectul și începeam să mă simt mai bine. Mi s-a tot zis să mă odihnesc cât mai mult, așa că dormeam sau moțăiam de oricâte ori îmi cerea corpul asta, putea fi o oră, puteau fi patru ore.

După masă mă simțeam mai „normală” și puteam face și alte lucruri, de exemplu să scriu pe laptop, pe care l-am deschis de abia în a treia săptămână de spitalizare. La început după accident am fost o legumă încât mi-a luat o săptămână să îmi pornesc telefonul, iar la început îl deschideam doar ca să văd ora și atât, nu eram în stare nici să citesc mesajele primite. Așa că am evoluat puțin și în privința asta.

Cam o dată la una–două zile făceam un drum la supermarketul de la parter. Coboram singură două etaje și intram după apă sau fructe. Nu am avut probleme de mers, dar mă mișcam încet și cu mare grijă, ca o bătrânică de optzeci de ani care și-a uitat proteza de șold acasă.

Seara primeam o cutie cu pastile care trebuiau luate la diferite ore, iar în unele zile câte o injecție suplimentară (diclofenac) sau analize. Era și gustare de seară, dar nu întotdeauna mâncam, dacă era ceva cu orez ziceam pas și apelam la rezervele proprii.

Uneori încercam încă o dată să îmi spăl părul, am avut trei tentative, dar era dificil căci nu îmi puteam atinge capul. Rezultatul era că părul arăta exact la fel, cu niște șuvițe hippie care stăteau în sus cum vor ele și zbârlite în toate direcțiile. Într-o zi am observat că mai aveam un fir de ață la cusătura tăieturii din cap, cei de la urgențe uitaseră să o taie. Probabil părul a fost îmbibat bine cu sânge, căci la prima spălare a ieșit o culoare ciudată din el și toate șuvițele erau întărite și lipite de parcă le modelase cineva cu lipici.

Nu știu dacă ajută, dar în ultima vreme am conversații cu corpul meu, în special cu capul, îl întreb ce are nevoie, să cumpăr mai multe fructe, să dorm într-un fel anume? Îmi răspunde când vrea mai mult somn, așa că am zile când stau mult în pat și atât. Cineva trebuie să îl asculte și pe el, suntem împreună la bine și la rău (și mi-a plăcut mult la bine 😄).

Înapoi în România, după spitalizarea din Uzbekistan

Primul zbor de întoarcere pe care l-am avut a fost pierdut, eram inconștientă la reanimare, așa că nu am putut modifica nimic. Am cumpărat alt bilet când medicul mi-a spus că sunt mai bine – a fost un zbor comercial cu Turkish, cu o escală lungă în Istanbul.

M-am întors în București, după trei săptămâni și jumătate de spitalizare în Tașkent, după un accident grav. Mă gândeam cu teamă la zborul ăsta, dar a fost bine – am închiriat pentru prima dată Sleepods, dar în timpul zborului m-am simțit mai bine decât în seara precedentă, deși acum sunt pe zero medicație, până consult un neurolog din România.

Tașkent-Istanbul

Îi sunt recunoscătoare consulului din Tașkent – Luminița Ciobanu, care la 5.40 dimineața a fost la ușa spitalului cu șoferul, să mă ducă în siguranță la aeroport. Acolo m-a însoțit până la verificarea pașapoartelor, ne era teamă că vor pune întrebări de ce am depășit perioada permisă de treizeci de zile, pentru care aveam adeverințe de la spitale, dar ofițerul nici nu cred că s-a uitat la dată, mi-a pus ștampila și atât.

Aeroportul din Tașkent e internațional, dar mic și cam neprimitor; nu am găsit acolo nici măcar un sandviș, doar un duty free și o cafenea cu vodcă și cafele. Mă gândeam că Otopeni – deși îl criticăm când nu e perfect – are o ofertă generoasă de mâncare, nu aștepți o oră, două, leșinând de foame. La avion ne-au dus cu autobuzul, n-am văzut nicăieri un avion cu pasarelă de îmbarcare.

Zborul Tașkent – Istanbul a fost plin, bineînțeles că și lângă mine au fost toate locurile ocupate. Am fost întrebată dacă voi călători singură, în starea în care sunt. Da… nu are cine să te însoțească în astfel de situații, a fost un zbor comercial, nu medical. Dar culmea e că am reușit să moțăi patru–cinci ore, fără să pun măcar o dată capul pe banchetă – capul e cel care încă doare, așa că m-am sprijinit mai mult de mâini.

Sleepods

În Istanbul am avut o escală de șapte ore. Două ore mi-a luat doar ca să fac transferul internațional și să mănânc ceva în food court. Aeroportul e uriaș, de asta am evitat să iau un zbor cu escală de o oră acolo, cred că e imposibil să prinzi avionul de legătură la cât e de mers prin aeroport. Și am mers pe picioarele mele, cam încet, dar fără alte probleme.

Totuși, după astea două ore simțeam că sunt obosită. Întâi m-am gândit că ar fi bine să aștept într-un lounge, dar mi-am dat seama că ce am nevoie e un loc în care să pot dormi garantat și comod, așa că m-am dus la SleepPods și am închiriat unul pentru patru ore. E ca o capsulă, dar înăuntru nu ai chiar un pat cu perne și plăpumioară, e ca o canapea cu rezemătoare de cap peste care pun un material de unică folosință. Tragi capacul care are niște găuri de ventilație și te poți odihni stând întins. A fost prima dată când am folosit așa ceva, dar m-a ajutat să trec peste perioada lungă de așteptare.

Istanbul – București e atât de scurt încât însoțitoarele de zbor au fost surprinse de aterizare când încă strângeau tăvițele de mâncare, le-am lăsat pe sub scaune.

Cum e acasă? Un pic mai bine, simt că lucrurile merg în direcția bună și că de la o săptămână la alta am o evoluție pozitivă – acum o săptămână nici n-aș fi putut zbura, atât de rău mă simțeam!

Apropo, n-am apucat să scriu despre asta, dar în ultimul spital a trebuit să-mi tai părul scurt – era atât de încâlcit încât n-a mai putut fi salvat, așa că am luat o foarfecă de la o asistentă și-am făcut ce trebuia făcut. Părul lung l-am lăsat în urmă, în Uzbekistan, unde o mașină de taxi s-a rostogolit până s-a oprit într-un copac și m-a trimis la reanimare, inconștientă. Dacă am scăpat de asta, nu mă mai sperie niște luni de bad hair day 😊

Lucruri utile: SleepPods din Istanbul Airport costă 8 euro / oră până la 7 PM și 11 euro / oră după 7 PM, plata doar cu cardul.

* * *

Articolul ăsta a fost scris la câteva săptămâni după accident, dar între timp a mai trecut un an cu această a doua viață, timp în care am făcut tot posibilul să prețuiesc darul celei de-a doua vieți.