Cum arată o zi de spitalizare în Tașkent?

Nu am fost niciodată spitalizată până în iunie 2022 și chiar și în copilărie am fost ciudat de sănătoasă mai tot timpul. Dar cumva am luat sănătatea ca fiind ceva de la sine înțeles și asta a fost lecția mea din 2022, să prețuiesc mai bine starea de bine de care m-am bucurat mereu, să am empatie pentru ceea ce alți oameni trăiesc frecvent și să respect profesia pe care au ales-o cei din domeniul medical.

Zilele mele în al treilea spital din Tașkent începeau devreme, în timpul nopții. De regulă mă duceam la culcare simțindu-mă relativ ok – ca un om bolnav, dar cu stări suportabile. În timpul nopții totul se reseta și mă trezeam între 1 și 3 dimineața cu dureri mari de cap – în afară de față, care nu mă durea, toate celelalte zone ale craniului dureau.

Petreceam câteva ore învârtindu-mă de pe o parte pe alta, încercând să găsesc o poziție în care îmi pot pune capul pe pernă fără să mă doară exagerat. Dormitul pe burtă nu ajuta foarte mult, pentru că mai era și gâtul care făcea probleme. Problema mea principală erauaceste dureri acute de dimineață – migrenele n-au mai apărut, dar am avut unele înfiorătoare, ajunsesem să plâng și să-i întreb pe doctori dacă mă pot ajuta.

Pe la 5-6 dimineața mă trezeam. Trezitul avea unele avantaje: puteam sta rezemată de perne, astfel încât capul să nu atingă nimic. Dar nici asta nu era perfect! Dacă stăteam prea ridicată mă durea tare umărul stâng (am aflat de abia în România că umărul mă durea de la o fractură la coloana cervicală, care apăsa pe un nerv). Dacă stăteam prea jos riscamca gâtul și capul să atingă ceva, așa că mă tot suceam până găseam o poziție potrivită pentru toate.

După ora 6 am începeau să își facă apariție angajații spitalului. Întâi femeia care făcea curat, intra în cameră și dacă era întuneric și făcea curat în baie. În unele zile mi se lua sânge pentru analiză foarte de dimineață.

Pe la 8.30 era micul dejun. Cașa e universală în Uzbekistan, atât la spitalele de stat, cât și la cel privat. La ultimul mâncarea a fost mai generoasă, așa că pe lângă cașă primeam și două feliuțe de pâine cu unt și încă ceva (brânză sau un ou).

Următoarea vizită era a doctorului care îmi lua tensiunea și îmi măsura saturația în sânge.

Pe la 10 începea tratamentul, care consta în perfuzii și injecții. În a doua zi în acest al treilea spital le-am refuzat pe ambele – avusesem perfuzii și injecții zi de zi și nu le mai suportam, prima asistentă din spitalul privat mi-a lăsat o vânătaie după perfuzie. Au adus un neurolog care m-a consultat și mi-au explicat că trebuie să le fac în continuare, îmi tratau problemele pe care le aveam atunci, durerile de cap care erau provocate de niște urme de sânge rămase în creier. Au schimbat asistenta cu una mai bună, cu mână ușoară și delicată, care reușea să facă până și injecțiile aproape insesizabile. Diferența e uriașă între o asistență obișnuită, care știe teoria, și alta care lucrează cu grijă și găsește venele subțiri și aproape invizibile, pe care le am eu.

Dimineața trecea și doctorița mea; nu vorbea engleza, așa că uneori îl suna pe fiul ei, care știe engleza, și îl punea pe speaker ca să traducă. În alte zile a adus o altă pacientă uzbecă, bună vorbitoare de engleză, care a stat cu noi și a tradus. Pacienta asta a fost foarte impresionată că mi s-a întâmplat accidentul în timp ce le vizitam țara. Doctorița mi-a adus un guler suport pentru gât pe care l-am purtat uneori (dar nu puteam dormi cu el). De fapt aveam nevoie de așa ceva, la întoarcerea în România am stat 6 săptămâni cu unul mult mai rigid.

La 12.30 era masa de prânz, de obicei supă cu felul doi, care putea fi plov (orez cu legume și carne) sau o bucată de pui cu niște cartofi și salată. După masa de prânz de obicei dormeam – perfuziile își făceau efectul și începeam să mă simt mai bine. Mi s-a tot zis să mă odihnesc cât mai mult, așa că dormeam sau moțăiam de oricâte ori îmi ceree corpul asta, putea fi o oră, puteau fi 4 ore.

După masa mă simțeam mai ”normală” și puteam face și alte lucruri, de exemplu să scriu pe laptop, pe care l-am deschis de abia în a treia săptămână de spitalizare. La început după accident am fost o legumă încât mi-a luat o săptămână să îmi pornesc telefonul, iar la început îl deschideam doar ca să văd ora și atât, nu eram în stare nici să citesc mesajele primite. Așa că am evoluat puțin și în privința asta.

Cam o dată la 1-2 zile făceam un drum la supermarketul de la parter. Coboram singură două etaje și intram după apă sau fructe. Nu am avut probleme de mers, dar mă mișcam încet și cu mare grijă, ca o bătrânică de 80 de ani care și-a uitat proteza de șold acasă.

Seara primeam o cutie cu pastile care trebuiau luate la diferite ore, iar în unele zile câte o injecție suplimentară (diclofenac) sau analize. Era și gustare de seară, dar nu întotdeauna mâncam, dacă era ceva cu orez ziceam pas și apelam la rezervele proprii.

Uneori încercam încă o dată să îmi spăl părul, am avut trei tentative, dar era dificil căci nu îmi puteam atinge capul. Rezultatul era că părul arăta exact la fel, cu niște șuvițe hippie care stăteau în sus cum vor ele și zbârlite în toate direcțiile. Într-o zi am observat că mai aveam un fir de ață la cusătura tăieturii din cap, cei de la urgențe uitaseră să o taie. Probabil părul a fost îmbibat bine cu sânge, căci la prima spălare a ieșit o culoare ciudată din el și toate șuvițele erau întărite și lipite de parcă le modelase cineva cu lipici.

Nu știu dacă ajută, dar în ultima vreme am conversații cu corpul meu, în special cu capul, îl întreb ce are nevoie, să cumpăr mai multe fructe, să dorm într-un fel anume? Îmi răspunde când vrea mai mult somn, așa că am zile când stau mult în pat și atât. Cineva trebuie să îl asculte și pe el, suntem împreună la bine și la rău (și mi-a plăcut mult la bine 😀 ).