Cum arată o zi de spitalizare în Tașkent?

Nu am fost niciodată spitalizată până acum și chiar și în copilărie am fost ciudat de sănătoasă mai tot timpul. Dar cumva am luat sănătatea ca fiind ceva de la sine înțeles și asta a fost lecția mea de acum, să prețuiesc mai bine starea de bine de care m-am bucurat mereu, să am empatie pentru ceea ce alți oameni trăiesc frecvent și să admir profesia pe care au ales-o cei din domeniul medical.

Zilele mele în spital încep devreme, în timpul nopții. De regulă mă duc la culcare simțindu-mă relativ ok – ca un om bolnav, dar cu stări suportabile. În timpul nopții totul se resetează și mă trezesc între 1 și 3 am cu dureri mari de cap – în afară de față, care nu mă doare, toate celelalte zone ale craniului dor. Petrec câteva ore învârtindu-mă de pe o parte pe alta, încercând să găsesc o poziție în care îmi pot pune capul pe pernă fără să mă doară exagerat. Dormitul pe burtă nu ajută foarte mult, pentru că mai e și gâtul care face probleme. Problema mea principală acum sunt aceste dureri acute de dimineață – migrenele n-au mai apărut, dar acum 10 zile când au făcut-o a fost înfiorător, ajunsesem să plâng și să-i întreb pe doctori dacă nu mă ajută.

Pe la 5-6 dimineața decid să mă trezesc. Trezitul are unele avantaje: pot sta rezemată de perne, astfel încât capul să nu atingă nimic. Dar nici asta nu e perfect! Dacă stau prea ridicată mă doare tare umărul stâng care a fost rănit (deși nu e nimic rupt, doare foarte tare în unele poziții). Dacă stau prea jos risc ca gâtul și capul să atingă ceva, așa că mă tot sucesc până găsesc o poziție potrivită pentru toate. Mănânc o banană și beau suc sau apă pentru hidratare.

După ora 6 am încep să-și facă apariție angajații spitalului. Întâi femeia care face curat, ea intră și dacă e întuneric în cameră și face curat în baie. În unele zile mi se ia sânge pentru analiză tot așa foarte de dimineață.

Pe la 8.30 e micul dejun. Cașa e universală aici, atât la spitalele de stat, cât și la cel privat. La ultimul mâncarea e mai generoasă, așa că pe lângă cașă primesc și două feliuțe de pâine cu unt și încă ceva (brânză sau un ou).

Următoarea vizită e a doctorului care îmi ia tensiunea și are un fel de clips cu care îmi măsoară saturația în sânge.

Pe la 10 începe tratamentul, care constă în perfuzii și injecții. În a doua mea zi în acest al treilea spital le-am refuzat pe ambele – avusesem la perfuzii și injecții zi de zi și nu le mai suportam, prima asistentă din spitalul privat mi-a lăsat o vânătaie după perfuzie. Au adus un neurolog care m-a consultat și mi-au explicat că trebuie să le fac în continuare, îmi tratează exact problemele pe care le am acum, durerile de cap care sunt provocate de niște urme de sânge rămase în creier. Au schimbat asistenta cu una mult mai bună, cu mână ușoară și delicată, care reușește să facă până și injecțiile aproape insesizabile. Diferența e uriașă între o asistență obișnuită, care știe teoria, și alta care lucrează cu grijă și găsește venele subțiri și aproape invizibile, cum le am eu.

Dimineața trece și doctorița mea, care e bună și are grijă de mine, dar nu vorbește engleza, așa că uneori îl sună pe fiul ei, care știe engleza, și îl pune pe speaker ca să traducă. În alte zile a adus o altă pacientă uzbecă, bună vorbitoare de engleză, care a stat cu noi și a tradus. Pacienta asta a fost foarte impresionată că mi s-a întâmplat accidentul în timp ce le vizitam țara. Doctorița mi-a adus un guler din acela suport pentru gât pe care îl port uneori (dar nu pot dormi cu el).

La 12.30 este masa de prânz, de obicei supă cu felul doi, care poate fi plov (orez cu legume și carne) sau o bucată de pui cu niște cartofi și salată sau altceva. După masa de prânz de obicei dorm – perfuziile își fac efectul și încep să mă simt mai bine. Mi s-a tot zis să mă odihnesc cât mai mult, așa că dorm sau moțăi de oricâte ori îmi cere corpul asta, poate fi o oră, pot fi 4 ore.

După masa mă simt mai ”normală” și pot face și alte lucruri, de exemplu să scriu pe laptop, pe care l-am deschis de abia în a treia săptămână de spitalizare. La început după accident am fost așa o legumă încât mi-a luat o săptămână să îmi pornesc telefonul, iar la început îl deschideam ca să văd ora și atât, nu eram în stare nici să citesc mesajele primite. Așa că am evoluat puțin și în privința asta.

Cam o dată la 1-2 zile fac un drum la supermarketul de la parter. Cobor singură două etaje și intru alături după apă sau fructe. Nu am probleme de mers, dar mă mișc încet și cu mare grijă, ca o bătrânică de 80 de ani care și-a uitat proteza de șold acasă.

Seara primesc o cutie cu pastile care trebuie luate la diferite ore, iar în unele zile câte o injecție suplimentară (diclofenac) sau analize. E și gustare de seară, dar nu întotdeauna mănânc, dacă e ceva cu orez zic pas și apelez la rezervele proprii.

Uneori încerc din nou să îmi spăl părul, sunt la a treia tentativă deja, dar e dificil căci nu pot atinge capul, doar îl masez ușor. Rezultatul e că părul arată exact la fel, cu niște șuvițe hippie care stau în sus cum vor ele și zbârlite în toate direcțiile. De abia ieri am observat că mai am un fir de ață la cusătura tăieturii din cap, cei de la urgențe au uitat să o taie. Probabil părul a fost îmbibat bine cu sânge, căci la prima spălare a ieșit o culoare ciudată din el și toate șuvițele erau întărite și lipite de parcă le modelase cineva cu lipici.

Nu știu dacă ajută, dar în ultima vreme am conversații cu corpul meu, în special cu capul, îl întreb ce are nevoie, să cumpăr mai multe fructe, să dorm într-un fel anume? Îmi răspunde când vrea mai mult somn, așa că am zile când stau mult în pat și atât. Cineva trebuie să îl asculte și pe el, suntem împreună la bine și la rău (și mi-a plăcut mult la bine 😀 ).