Soarele răsare la Londra

Oricine ajunge pentru prima oară în Anglia Londra ar trebui să meargă întâi pe Westminster Bridge. Și cine ajunge a doua oară, la fel. La 7.30 dimineața soarele împungea cerul cu razele lui și se răsfira pe pod, pe Tamisa, pe trecători. Mi-a fost, brusc și fără vreun motiv anume, bine.

Anglia Londra

Apoi sunt parcurile. Parcurile din Londra au ceva distinct british. Nu au somptuozitatea parcurilor pariziene, de exemplu, la care te uiți cu admirație amestecată cu teama de a călca iarba (pe care, de regulă, nici n-ai voie s-o calci). Nu seamănă nici cu parcurile bucureștene, în care ai senzația că ești urmărit de zeci de perechi de ochi care au ieșit din casă pentru binecuvântatul căscat gura la ce face vecinul și cu capra lui.

Nu, în parcurile londoneze fiecare își vede de treaba lui cu relaxatul pe un șezlong, cu hrănitul veverițelor, cu dormitul pe iarba indecent de verde, cu picnicul ad-hoc sub un copac oarecare. Nu te bagă nimeni în seamă. Nu se uită nimeni la tine să vadă ce faci, cum ești îmbrăcat, de ce faci poze, adică genul ăla de preocupare românească de a-ți umple timpul concentrându-te asupra altora, și nu asupra ta.

În Green Park am stat pe iarbă sub un pom și m-am uitat la avioanele care se pregăteau să aterizeze pe Heathrow; cam la două minute mai trecea unul, eu mă gândeam la oamenii ăia, oare ce or face ei în Londra, dacă se întorc acasă sau vin aici pentru prima dată, dacă sunt emoționați sau plictisiți sau obosiți. M-am uitat la nori și un pic la soare, îmi era bine și cald când ieșea soarele și răcoare când se ascundea și trebuia să mă învelesc, cam astea au fost preocupările mele.

Din Green Park am trecut în St. James’s Park, care e alături. Acolo mi-am găsit o bancă de pe care am căscat gura la rațe, gâște și lebede; erau vreo trei lebede cenușii mai „nobile” în comportament decât pescărușii, de exemplu, care sunt niște scandalagii îngrozitori, erau primii care se aruncau asupra fiecărei firimituri de pâine și nu dădeau nicio șansă nimănui.

Un rățoi grej era cel mai cu capul în nori când venea vorba de a fi pe fază la bucățile de pâine aruncate de trecători, se trezea mereu prea târziu și nu se prindea niciodată unde urma să cadă bucățica; o singură dată a mâncat și el ceva, când i s-a dat direct în bot, mă scuzați, niște pâine. M-am gândit că așa sunt, de fapt, și oamenii: unii așteaptă să le bagi în traistă, alții, ca pescărușii, nu te lasă și pe tine să mănânci pentru că vor ei să înhațe tot, ca niște ulii.

Am mai fost pe Oxford & Regent Street. M-am gândit că aș putea fi ruda săracă aterizată de la țară, și atunci am început să mă simt exact așa. Apoi m-am întrebat de ce est-europenii se diferențiază, din punct de vedere vestimentar (și nu numai), de occidentali. De ce se îmbracă sărăcăcios și cu atâta prost gust (românii) sau strident, dress to impress (niște rusoaice, una era complet îmbrăcată în alb, cu o jachetă scurtă-scurtă și o fustă și mai scurtă sub ea, totul alb, ciorapii albi etc.; prietena ei etala o jachetă cu imprimeu leopard).

La Somerset House era London Fashion Week – dis-de-dimineață niște fashionistas stăteau cuminți la coadă ca să cumpere haine de designer; foarte tinere (dar nu numai), îmbrăcate cu gust, dar și extravagant, se treziseră cu noaptea în cap pentru a mai „prinde” vreo rochie dintre cele expuse; m-am gândit că, prin alte locuri, oamenii se trezesc devreme și se duc la piață și sunt fericiți dacă au făcut o „afacere” găsind roșii mai ieftine. Și apoi se laudă cu asta vecinei, în timp ce la televizor se difuzează o reclamă despre vitaminele pe care le conține margarina.

A doua zi, seara, am trecut prin Soho. Nu mai fusesem acolo și m-am simțit fericită în toată animația aia, lumea ieșise duminica seara la un restaurant, pub, gentlemen’s club, spectacol etc., după gusturi și preferințe, unii doar se plimbau pe străzi, discutau. În Piccadilly Circus reclamele străluceau și m-am ghidat după silueta London Eye ca să ajung în zona mai cunoscută de lângă Westminster Abbey, și apoi la Victoria Station, unde am mâncat și eu la un Mac, ca tot omul călător.

Aș mai povesti, dar mi-e că mă lungesc prea mult. Aș povesti despre multiculturalismul cu care Marea Britanie se mândrește, despre turnul Babel din jurul tău și asiaticii care se fotografiază zâmbind cu gura până la urechi lângă vreun soldat al Majestății Sale care, cu o figură impasibilă, privește drept înainte fără să schițeze vreun gest. Despre faptul că toată lumea ți se adresează pe un ton normal (da, pentru cineva care vine din București lucrul acesta este de menționat și de apreciat, ca pe un aspect al civilizației aproape inexistent în capitala noastră!), că dacă sari din greșeală în fața unei mașini nu te claxonează nimeni enervat pentru că lumea nu este nervoasă în Londra / UK, nu ai de ce, viața este bună, frumoasă, tandră, cum vreți voi, singurele fețe posomorâte, hăituite, le-am văzut tot la niște est-europeni, bulgari, albanezi, ceva de genul ăsta, care se duceau în grup nu știu unde.

Nu am văzut țigani cerșind pe stradă, ca-n alte orașe din vestul Europei și am simțit că pot să respir, în primul rând pentru că aerul era curat, în al doilea rând pentru că nu era nimic care să mă agreseze auditiv, nu tu manele, nu tu răgete și hăhăială à la București, chiar nu pricep cum trăiesc englezii ăștia așa liniștit, în înțelegere cu toată lumea, groaznic, ce mai, bine că m-am întors din nou în București și mai pot să inspir și eu niște noxe românești, să mai ascult o manea difuzată de telefonul unuia, în metrou, să mai văd niște sindicaliști cum urlă în Piața Victoriei și să ascult niște știri adevărate despre violuri și corupție.

Că tare bine-i acasă!

Lambeth Walk

Nu am mai fost la Londra din 2012, de pe vremea când îmi plăcea orașul foarte mult și visam să mă mut acolo cândva. Între timp șarmul Londrei s-a mai disipat și am început să privesc orașul cu ochi critici: clădirile prea vechi de la periferie, meschinăria locativă, cu încăperi înghesuite și scări înguste, mâncarea british fadă, prețurile prea mari și vremea prea umedă. Dacă poți trece peste toate astea, Londra rămâne un oraș fain de vizitat, începând de la Greenwich.

Mă fascinează cartierele tipic englezești, cu căsuțe de cărămidă roșie și străzi numite walks; m-am plimbat destul de mult prin zonă, de la Waterloo până la Elephant and Castle și înapoi în Lambeth Walk, pe tot felul de străduțe care cotesc brusc, turn left, turn right, mereu mă întorceam în direcția greșită.

Greenwich Park

Am profitat de soare ca să mă plimb prin locuri prin care nu am fost, precum Greenwich Park. Am luat un autobuz supraetajat și am coborât în vârful unui deal, e o priveliște foarte faină de acolo. Pe lângă observator e o alee care coboară dealul, după care m-am oprit direct într-un pub pentru niște mash and pie, ceva oribil, o combinație de plăcintă cu piure de cartofi cum numai englezii pot inventa.

Thames Path

Din Greenwich fie iei un ferry până la Tower Bridge, fie mergi pe jos pe o alee pietonală – Thames Path. Am ales varianta a doua până mi s-a înfundat drumul și a trebuit să ocolesc prea multe clădiri de pe malul apei.

Tower Bridge – Tower of London

Un alt autobuz supraetajat m-a catapultat până la Tower Bridge – poți vizita toată Londra cu autobuzele astea și e mai distractiv decât să iei autobuzele turistice. Pe lângă pod era și un simulacru de târg de Crăciun, câteva tarabe și atât. Nu știu dacă britanicii au tradiția asta a târgurilor de Crăciun, se pare că nu, n-am văzut niciun târg adevărat în locurile mai importante din Londra.

Westminster – Southbank – St Paul’s Cathedral – St James’s Park – Buckingham Palace

În ultima zi a început din nou să plouă, să picure, să fie umed și plicticos. Din Lambeth poți să mergi pe jos până la Westminster – Big Ben e în renovare, Tamisa are același aer industrial ca întotdeauna, Tate Modern n-am mai avut răbdare să-l vizitez, iar St Paul’s Cathedral e mai interesant din exterior, plus că duminica, când trag toate clopotele, e foarte fain să le asculți din apropiere.

Distracția a fost în St James’s Park, de data asta nu cu veverițe, ci cu porumbei – am avut niște baghete la mine pe care am început să le fărâmițez stând pe o bancă și m-am trezit întâi cu un porumbel mai curajos care mi-a aterizat pe mâna dreaptă, apoi cu mai mulți porumbei, doi pe o gheată, unul pe mâna stângă, altul pe genunchi, ce mai, eram ca femeia cu porumbei din Home Alone, aia care îl sperie pe copil.

A fost așa o bătaie pe baghetele alea că nu mai scăpam de zburătoare, mi se cățăraseră peste tot, ba chiar s-a prezentat și un gâscan lângă mine plus vreo două-trei lișițe. Mai târziu am văzut pe lac trei pelicani – culmea e că nu i-am zărit niciodată la noi în Delta, dar iată-i plimbându-se plini de importanță prin centrul Londrei.

Cum călătorești la Londra

Londra mi s-a părut destul de scumpă, cu 10 lire de abia îți cumperi o cafea și un sandviș, și nici măcar nu sunt cele mai bune cafele sau sandvișuri din lume. Un fel de mâncare obișnuit la un restaurant fără pretenții e în jur de 12 lire, iar o gustare în jur de 5–6 lire. Ce-mi place la Londra e că găsești acolo ceva care lipsește la noi în țară: chipsurile cu sare și oțet. Îmi plac la nebunie chipsurile astea și bineînțeles că am profitat că se găseau în magazine ca să mă îndop cu ele.

Partea bună a nivelului ridicat de trai e că nu trebuie să îți bați capul cu nimic, intram pe Google Maps și aflam ce autobuz pot să iau și de unde, pe aeroport, la sosire, nu m-a văzut la față niciun ofițer de frontieră pentru că am avut pașaportul biometric la mine și am trecut pe la porțile automate și a fost prima dată când am plecat undeva în vacanță fără cash la mine și nu am simțit nicio clipă că mi-a lipsit – am plătit peste tot cu cardul, inclusiv în autobuz unde o călătorie costă, în general, 1.5 lire și poți plăti cu cardul contactless, n-ai nevoie de Oyster card. Tot ce îți trebuie în această lume nouă sunt accesul la internet și niște bani și te descurci bine-mersi.