Beirut. Un oraș cu cicatrici și oaze de frumusețe

Beirut e un oraș în care nu sunt mari atracții de vizitat, nici măcar comparând cu alte orașe din Liban. E haotic, cu multe straturi, nu toate frumoase, și a avut o istorie turbulentă care ar descuraja un turist mai puțin curios. E un oraș cu multe cicatrici, dar și cu oaze de frumusețe care îți ies brusc în cale și tocmai de asta mi-a lăsat o impresie puternică, despre cum poți supraviețui și înflori când viața nu e de partea ta.

Puțină istorie

N-am avut niciodată Beirut pe lista mea de dorințe de călătorii. O singură dată m-am gândit să merg acolo, dar am renunțat și apoi am uitat cu totul de el.

E un oraș care a avut un început elegant și apoi a primit mai multe lovituri în serie. În secolul 20 a fost un fel de Monaco al Estului: lux, jocuri de noroc, iahturi, viață de noapte, toate pe fundalul Mediteranei. Apoi a venit războiul civil, care a rupt țara în două (la propriu, exista o graniță între două părți din Beirut Liban).

Războiul s-a încheiat în 1990, după două invazii străine – Israel și Siria – și a lăsat țara distrusă. Mulți libanezi au emigrat atunci, plecarea lor schimbând demografia țării: dintr-una majoritar creștină, a devenit o țară majoritar musulmană.

2005: asasinarea lui Hariri a zguduit orașul, Rafik Hariri fiind cel care a reconstruit Beirutul, în special Downtown-ul, cu proiectul Solidere. În 2006, în timpul conflictului Israel–Hezbollah, Beirutul a fost bombardat din nou. În 2019 a început o criză economică gravă. În 2020 a avut loc explozia din port, cea mai puternică explozie non-nucleară din istoria modernă, cu echivalentul a 500–1000 de tone TNT (cam o zecime din bomba de la Hiroshima).

Nu am nicio amintire cu explozia din port pentru că la 4 august 2020, când a avut loc, plecasem de la București la Berlin de câteva zile, în ceea ce a fost începutul unei noi vieți – una de călătorii în jurul lumii, lucrând remote de oriunde. Eram prea fericită atunci ca să ascult știrile, așa că de abia în septembrie 2025 m-am uitat pe YouTube la înregistrările cu explozia și am fost șocată să văd ce violentă a fost. Încă poți vedea silozul explodat în Beirut, ca o amintire dureroasă de demult.

De ce să mergi în Beirut sau în Liban, după toate astea? Nu e periculos?

Pentru mine, să vizitez Liban a fost ca o lecție de viață. Libanezii iubesc să trăiască, sunt cunoscuți nu doar pentru mâncarea foarte bună, ci și pentru că le place să petreacă. Război, bombe, conflicte – dar hai să trăim de parcă mâine nu există! Îți vine să te întrebi: eu știu să trăiesc așa?

Sosirea în Beirut Liban

Salutări din Beirut! Imediat ce am ajuns m-am simțit ca în Europa acolo: franceză peste tot, localuri cu mâncare bună, oameni relaxați… sigur am ajuns în Liban?!

Orașul e împărțit pe diferite confesiuni religioase, chiar dacă oamenii trăiesc mai amestecați acum: spre sud sunt majoritar musulmani și vezi portrete cu liderii Hezbollah. Spre nord, până spre Byblos și Batroun, și mai departe în munți, sunt creștini.

Beirutul nu are o imagine uniformă. Treci dintr-o zonă posh cu străzi cu nume franțuzești și străzi curate, la o zonă haotică, cu blocuri și gunoaie pe stradă. Totul face parte dintr-un singur oraș, iar orașul în sine are doza sa de fascinație.

Nicolas Sursock Museum

Nicolas Sursock Museum a fost construit în 1912 de Nicolas Ibrahim Sursock, un colecționar și filantrop dintr-o familie aristocratică libaneză. Acum e un muzeu care se poate vizita gratuit și se acceptă donații.

Muzeul vorbește despre Beirut, despre războaie și speranță, despre estetici care nu se supun doar ideii de modern. E o clădire care a trecut prin război, crize, explozie, dar a redevenit un spațiu viu. Merge pe firul rezilienței estetice, un concept pe care îl găsești și-n orașe ca Sarajevo, care a trăit o experiență similară.

E un loc elegant în centrul capitalei, cu un restaurant în grădină la care n-am găsit loc, era totul rezervat.

Downtown Beirut

Downtown Beirut nu e tocmai un loc, ci mai multe straturi puse unele peste altele: istorie romană, blocuri moderniste, războaie, reconstrucții, mall-uri, proteste. Și toate astea pe o suprafață mică, aproape sterilă, dar încă vie, dacă știi unde să te uiți.

După războiul civil, centrul orașului a fost reconstruit de compania privată Solidere, într-un stil care a șters mare parte din urmele trecutului – atât fizic, cât și simbolic. Au rămas câteva clădiri istorice restaurate, dar multe zone au fost complet reconstruite: curate, elegante, dar parcă fără suflet. Un centru golit de localnici, cu magazine de lux și străzi impecabile, dar cam pustii.

E în mare parte o zonă pietonală cu baricade la intrare, pentru că acolo e și parlamentul libanez. Zona pare să fie folosită pentru fotografii de nuntă – în afară de miri și mirese, era puțină lume pe străzile de acolo, în contrast cu aglomerația și haosul din sudul orașului. M-am oprit la o cafea turcească (ei îi spun cafea libaneză, dar e același lucru) în Place de l’Étoile, refăcută după război.

Printre clădirile care au supraviețuit sau au fost recondiționate:

• Moscheea Mohammad Al-Amin – impunătoare, cu domuri albastre, amplasată lângă ruine romane și o biserică maronită, într-un fel de coexistență simbolică libaneză.
• Piața Martirilor – locul în care au fost executați naționaliștii libanezi de către otomani, dar și centrul protestelor din 2019.
• Ruinele romane – chiar în mijlocul centrului, lângă biserica Sf. Gheorghe.
• Catedrala Sf. Gheorghe (greco-ortodoxă) – o biserică veche restaurată, care are sub ea un muzeu arheologic unde poți vedea cum s-a suprapus fiecare epocă peste alta: fenicieni, romani, bizantini, otomani.

Raouche Rocks sau Sakhrat Al-Rawchieh

Raouche Rocks, sau Sakhrat Al-Rawchieh, sunt niște stânci pitorești din Beirut, pe lângă care se fac și plimbări cu barca la apus și nu numai. Mie mi-a pierit cheful de plimbare după ce am văzut gunoaiele aruncate pe terenul care ducea în mare. Beirut e curat în zona centrală, dar în sud e mizerie cam peste tot.

Când încă eram în Liban, stâncile au fost subiect de știri după ce Hezbollah a proiectat imagini cu liderii săi morți pe Raouche, ignorând o interdicție a guvernului.

Mar Mikhael

Din tot ce am vizitat în Beirut, Mar Mikhael mi-a plăcut cel mai mult. Am stat în apropiere și am mers acolo de câteva ori, Beirut e un oraș sigur pentru plimbări, în ciuda istoriei grele.

Mar Mikhael e cartierul din Beirut unde arta, cafeaua, rebeliunea și betonul se strâng la o terasă și stau de vorbă. Este locul exploziei din 2020, când un incendiu din port a declanșat o explozie la un depozit de azotat de amoniu. Au murit peste 200 de oameni atunci, explozia fiind de o violență uriașă; a făcut efectiv o ciupercă, precum bombele atomice, și s-a auzit până în Cipru.

Acum, cartierul e unul boem, cu multe cafenele și galerii.

Ce poți vedea acolo:

• Graffiti și murale – cartierul e o galerie în aer liber. Fiecare zid are o poveste, de la artă politică la desene colorate.
• Strada Armenia – coloana vertebrală a cartierului, plină de baruri, galerii de artă și cafenele cu design creativ.
• Cafenele hipster și coffee roasters – Kalei Coffee Co., Sip, Urbanista – locuri bune pentru remote work.
• Ateliere și galerii – spații mici unde artiști locali expun, vând sau lucrează direct în fața ta.
• Viața de noapte – seara cartierul se transformă: baruri cu muzică live, rooftop-uri, cocktailuri.

E un cartier creștin, așa că vei vedea multe statui cu Fecioara Maria sau cu Sfântul Charbel (sau Sharbel Makhlouf), călugăr libanez din secolul XIX, foarte venerat în Liban și în comunitățile maronite.

Kalei Coffee

Am avut mai multe cafenele pe listă și nu regret că m-am oprit la Kalei Coffee, o cafenea cozy în care se lucrează remote. În Liban am văzut frecvent oameni lucrând la laptop din cafenele, nu doar în Beirut, ci și în alte orașe. E posibil ca unii să lucreze pentru companii din afară, libanezii vorbind bine limba engleză.

Kalei are exact atmosfera pe care o cauți într-un astfel de loc: o grădină cu șezlonguri, un interior primitor, cafea bună. M-am simțit bine acolo.

BEYt Mar Mikhael

Într-o altă zi am mers mai departe și am descoperit ceva și mai frumos: BEYt Mar Mikhael. Jos e un magazin de artă, specializat în fotografii, inclusiv unele din vechiul Beirut. Sus e un apartament elegant cu mobilă veche și o grădină verde, locul fiind o cafenea primitoare.

Interiorul era superb! Pe pereți erau semne din piatră, scrise, și întrebând ce sunt am aflat că fuseseră semne de stradă în vechiul Beirut. Niște banale semne stradale, dar atât de frumoase! Asta e fața stilată a orașului cosmopolit care a fost cândva Beirut.

View this post on Instagram

A post shared by Anca Șerban (@1001calatorii)

Hamra

Hamra e un Beirut în miniatură: agitat, colorat, ciudat pe alocuri, și mereu cu un pic de poezie urbană. Nu e cel mai frumos cartier, dar e poate cel mai viu. Are cafenele, librării de demult, teatre mici și amintiri de epoci în care Beirut era Parisul Orientului, cu studenți, dezbateri și jazz.

E un pic mai haotic decât Mar Mikhael, dar găsești și acolo colțuri pitorești, galerii de artă și cafenele cu stil.

Ce poți vedea în Hamra:

• Strada Hamra – vechiul bulevard boem, plin de librării, cafenele și magazine. În anii ’60–’70 era locul intelectualilor, unde se adunau poeți și scriitori precum Mahmoud Darwish sau Ghassan Kanafani.
• American University of Beirut (AUB) – campus verde, cu clădiri coloniale și vedere spre mare.
• Cafenele clasice – Café Younes (din 1935), loc de întâlnire pentru generații întregi de studenți și jurnaliști.
• Străduțe cu restaurante mici – bucătării palestiniene, siriene, armenești, toate la câțiva pași.
• Teatre și săli de cinema independente – Hamra are încă reputația de cartier cultural, cu spații mici de spectacole.

Café Younes

Prin periplul meu pe la cafenele, am ales să fac o vizită la Café Younes și să lucrez de acolo câteva ore.

La cafenea:
Eu: Ce este Iced Spanish latte?
El: it’s iced and Spanish and latte
Am râs amândoi.

Mai târziu am vrut să mai încerc ceva și erau atâtea opțiuni de cafea în meniu încât părea un sacrilegiu să aleg doar una. M-am hotărât pentru o cafea Yemen Haraaz, pentru că provenea dintr-o țară în care n-am fost încă. E o cafea rară cu un gust pământiu și condimentat, cu arome fine de iasomie, stafide și miere, lăsând la final o senzație catifelată, ca de unt. Crește la 2.400 de metri în munții istorici Haraz, Yemen.

Unde mănânci în Beirut

Nu poți vizita Liban fără să le onorezi mâncarea, celebră deja în toată lumea. E printre preferatele mele, pentru simplitatea sa și gustul foarte bun. Pun iaurt în aproape orice, dar fac și combinații la care nu te-ai gândi niciodată (de exemplu, la una dintre mâncăruri erau și fâșii de coajă de vinete, prăjite și integrate în mâncare, iar combinația era foarte bună!).

Ca o notă, o masă la restaurant în Beirut costă ca în Europa de Vest. Nu e deloc ieftin, cum te-ai aștepta (eu cu siguranță am fost surprinsă). Așteaptă-te să plătești de la 25 la 40 de USD sau mai mult, în funcție de comandă. Sigur, dacă mănânci într-un local ieftin, de cartier, vei plăti de zece ori mai puțin. O masă de prânz în Saida, în souq, a costat 3 USD.

Loris Restaurant

Loris a fost prima mea oprire, în a doua zi petrecută în Beirut. Am ales Kafta Bil Tahini: mâncarea a fost foarte bună, decorul elegant. Beirut are pene de curent mai tot timpul, așa că poți merge într-un restaurant care arată ca la Paris și, cât iei masa, sunt 4–5 pene de curent una după alta (durează câteva secunde, toată lumea pare să aibă generator).

Mayrig

Mayrig e un restaurant armenesc în Beirut care mi-a fost recomandat, armenii fiind o prezență importantă în Liban – la fel ca libanezii, și armenii au emigrat masiv în alte țări. Am ales Sizzling Sujuk – Spiced Armenian sausage with tomato, Fondant de ciocolată și un vin libanez – Nanè by Château Ksara, totul bun. Mi s-a făcut dor de Armenia cu ocazia asta.

ABC Verdun, restaurantul Leila

Am fost de două ori în mall-ul ABC Verdun, un centru comercial elegant și modern din Beirut, și de fiecare dată am mâncat la Leila, pentru că mâncarea a fost foarte bună, iar prețurile corecte.

Prima masă acolo a fost după vizita la Baalbeck și a fost de vis: Eggplant Fatteh – vinete servite cu pâine prăjită, iaurt cu usturoi, coajă de vânătă prăjită, semințe de rodie și muguri de pin. Leila’s Osmalliyeh: straturi crocante de osmalliyeh umplute cu înghețată de trandafir și fistic. Plus un pahar de prosecco, pentru că avusesem aventuri în Baalbeck și simțeam nevoia unui răsfăț.

View this post on Instagram

A post shared by Anca Șerban (@1001calatorii)

Cazare în Beirut

Am stat în Beirut de două ori, la sosire și la plecare, și de fiecare dată am stat în același Airbnb: un mic studio aproape de Mar Mikhael. Am plătit 25 de euro pe noapte, iar ăsta e un preț bun pentru Beirut, care nici la cazări nu e cel mai ieftin.

M-am simțit în siguranță acolo, mai ales că la sosire șoferul de Uber a sunat-o pe gazda mea să o anunțe că m-a adus cu bine de la aeroport și apoi a mai sunat-o o dată să confirme și ea că prețul a fost unul corect, căci era noapte și a vrut să mă simt în siguranță (nu se cunoșteau). Așa sunt oamenii în Liban.

Pentru că micul studio e la parter, chiar lângă stradă, a fost un pic gălăgios uneori, dar nimic extraordinar.

Bani

9.000.000 de lire libaneze. Nu mi-am cumpărat casă în Liban, atâta înseamnă 469 lei. La vizita mea, Liban avea două monede: una oficială și fără valoare – lira libaneză – și una neoficială, dar folosită pe scară largă – dolarul american.

Toate prețurile erau amestecate așa și, după prima uimire, m-am obișnuit destul de repede. Prețurile mici se plăteau de obicei în lire, de exemplu un drum cu microbuzul sau cu taxiul. Puteai plăti și în dolari, dar trebuia să ai bancnote mici, căci nu aveau să îți dea rest la o bancnotă de 50 de dolari, de exemplu.

Într-un supermarket erau uneori atât prețuri în dolari, cât și în lire, ca să te zăpăcească și mai mult. La restaurante era ori una, ori alta, și plăteai ori în lire, ori în dolari.

Teoretic, 1 USD = 90.000 LBP, practic o hârtie de 100.000 lire era 1 dolar. Puteai plăti cu cardul în localuri mai scumpe sau în magazine mari, dar în general se mergea mult pe cash.

Ce înseamnă scump în Beirut

Am vrut să spăl niște haine într-o zi. M-am dus la o curățătorie și mi s-au cerut 40 USD pentru patru piese vestimentare. Am fost șocată, cu 40 USD îmi iau bilet de avion, uneori! La a doua spălătorie mi s-au cerut 30 USD. Am început să mă lamentez și femeia de acolo a început să râdă:

15$ is nothing! A sandwich is 5$! Până la urmă mi-a cerut 15 USD doar pentru spălat, fără călcat sau altceva (oricum nu mă interesa asta). Am regretat după aia că am acceptat și oferta asta.

N-am înțeles cum trăiesc oamenii în Liban cu prețurile astea. Vezi mașini foarte scumpe și cazări de lux în unele locuri, dar dacă mergi într-un oraș normal ca Bsharri, în munți, afli că un om care e veterinar, ca gazda mea de acolo, câștigă 300 de dolari pe lună.

Mi s-a spus că au un guvern corupt și probabil asta e explicația discrepanței. Oameni foarte bogați și oameni care de abia se descurcă.

Transport în Beirut

În Beirut există Uber (doar cash), taxiuri oficiale și service taxi. Ultimul înseamnă că orice șofer poate deveni șoferul tău, dacă te interesează asta: ei claxonează, tu faci semn, spui unde mergi, vă înțelegeți la preț și te duce acolo.

Am folosit ambele variante și, până la urmă, am preferat varianta cu Uber: mașinile au fost mai bune, șoferii mai civilizați și n-a încercat nimeni șmecherii. Chiar dacă mai trebuie să aștepți câteva minute, plătești cât e în aplicație, dar rotunjit (adică nu plătești 450.000 de lire, ci 500.000 – cel puțin eu n-am avut pretenția la rest).

În schimb, cu service taxi am avut o cursă OK cu un bătrân care m-a dus până la stâncile Raouche și o alta non-OK cu un tip care trebuia să mă ducă la cazare. Am agreat 8 USD, apoi a început să se vaicărăscă că e drumul lung și voia 15 USD. I-am dat 10, că deja știam prețurile din Beirut și nu făcea cursa aia atât.

Ca o notă, drumul de la aeroport până în centru face cam 20 USD, indiferent ce iei (n-a fost mai ieftin cu Uber). Dar la plecare, am luat-o spre aeroport de la ABC Verdun și am plătit 5 USD până la aeroport, iar de la cazare până la ABC Verdun am plătit tot vreo 5 USD (deci nu 20 USD, ca la sosire).

Am găsit Uber și în Byblos. Singurul oraș în care n-am găsit mașini prin aplicație a fost Bsharri, acolo am apelat la ajutorul localnicilor.

Vreme

În septembrie au fost 29–31°C pe coasta Mediteranei și 17–20 în munți, în Bsharri. Liban are trei luni de zăpadă, din ianuarie până în martie, și ninge destul de abundent în munți.

Alte lucruri utile

Apa de la robinet nu e bună de băut în orașele de pe coasta Mediteranei, au niște izvoare bune, dar instalația e veche și trebuie să cumperi apă potabilă. În schimb, în Bsharri se putea bea, era foarte bună.

Sunt pene de curent frecvente, care durează câteva secunde. La cazarea din Beirut avea un sistem automat și repornea sistemul singur. Multe locuri au generatoare sau panouri solare și nu se bazează pe energia de la stat; în Bsharri primeau două ore de electricitate pe zi, nu știu cum este în Beirut, dar poți fi într-un supermarket mare cu de toate și brusc se întrerupe curentul câteva secunde. În restaurante la fel. La un moment dat nici nu-mi mai păsa.

La vizita mea Liban avea o atmosferă pașnică; sigur că în sud vedeai panouri cu Hezbollah, dar în rest nu se simțeau tensiuni. Am călătorit singură cu transportul public și a fost foarte OK peste tot.

Liban e cea mai tolerantă țară arabă: vezi un amestec de femei îmbrăcate ca noi și femei musulmane cu capul acoperit, toată lumea coexistă într-un echilibru exersat de multă vreme. Nu am simțit că sunt într-o țară predominant musulmană, mai degrabă undeva într-o Europă de după război. Doar în Saida, în sud, am atras mai multe priviri curioase, acolo fiind populație musulmană.

SIM card

Mi-am cumpărat un SIM card de la Touch, operator local, dar am folosit și un eSIM de la Airalo, care era tot de la Touch. Internetul în Liban e mediocru, am putut lucra, dar viteza nu era foarte bună pentru call-uri video. În general am supraviețuit cu internetul mobil, căci rar am găsit un Wi-Fi decent în alte locuri, inclusiv în cafenele.

Immigration

La sosirea și la plecarea din Liban mi-a fost verificat pașaportul cu foarte multă atenție. La sosire chiar m-a întrebat de o anumită viză, habar nu aveam ce e, dar pentru că era un scris care părea să fie thai, ofițerul a conchis că era Thailanda. Era, de fapt, Laos.

La plecare, când ofițerul de imigrație m-a întrebat care e destinația finală, după Sharjah, și am spus Teheran, a fost de parcă l-am electrocutat un pic. Credeam că țările astea se tolerează, dar totul e complicat în Orientul Mijlociu.