La marginea Bucureștiului se găsește o pădure mai puțin umblată: Pădurea Pustnicu. La sfârșit de noiembrie, într-o dimineață cețoasă, culorile, umbrele și lumina lăptoasă transformă pădurea într-un loc fermecat, cu siluete misterioase de copaci, reflexii ciudate în apă și păsări neidentificate care își iau zborul de pe lac în zgomot de aripi.
Cărarea îngustă e lipită de malul lacului și tu mergi cu grijă pe lângă maluri cu pâlcuri de papură și trunchiuri prăbușite. După ce ieși la lumină ajungi repejor în satul Pasărea unde toată lumea doarme încă. Lași casele localnicilor în urmă și traversezi un câmp încă verde, în fața ta înșirându-se doar stâlpii de telegraf, cu siluete fantomatice. În fața ta un pod metalic trece peste un braț de apă ce ocolește Mănăstirea Pasărea, mică fortăreață albă, ajungând după aceea din nou în pădure.
De vrei să-ți continui drumul, vei găsi iar cărarea. Ea te va duce la locul din care ai plecat, prin același peisaj umbros, de toamnă târzie și veche. Caută să vezi Pustnicu într-o dimineață cu ceață, în noiembrie, și poate vei vedea răsăritul oglindit în lac și în cer și lumina strecurându-se tăcut pe sub frunze.
Niciun comentariu