Baalbek, între zei, ruine și realitate

Veni, vidi, vici – dar să lăsăm și ceva estetic în urmă (romanii, transformând un vechi loc sacru fenician într-un complex monumental dedicat lui Jupiter, Bacchus și Venus).

Beirut – Baalbek Liban

Când am făcut planul pentru Liban, am tăiat de pe listă Baalbek. Mi se păruse prea departe de Beirut (două ore) pentru a doua zi petrecută în Liban, când de abia începeam să înțeleg unde am ajuns. Apoi m-am hotărât brusc să merg.

Dar nu cu un tur organizat, căci mi se păruseră prea scumpe. Sunt o călătoare cu experiență, cât de greu poate fi?

M-am dus cu un Uber la Cola Intersection în Beirut și acolo am fost redirecționată imediat spre microbuzul care mergea la Baalbek. Microbuzele din Liban, ca toate mașinile informale care circulă prin țări mai puțin dezvoltate, pleacă când vor ele, mai exact când se strâng mai mulți pasageri. Am așteptat patruzeci de minute în mașină, lângă o tânără musulmană, să plecăm și noi odată!

În final, am plecat. Liban are 60% munți, așa că drumul spre Baalbek trece prin munți, pe drumuri cu viraje. Când am început să ne apropiem de templele din Baalbek, mașina s-a oprit și șoferul a încercat să-mi spună într-o non-engleză că asta era ultima oprire.

Eram la vreo 2–3 kilometri de temple, dar nici n-am apucat să cobor din microbuz că alt nene a răsărit imediat și și-a oferit serviciile de taximetrie, într-o mașină care de abia se ținea din încheieturi.

Baalbek Temple

Când ajungi la templele Baalbek, primul lucru care-ți vine în minte nu e neapărat „wow, ce ruine impresionante” (te gândești și la asta!), ci ce caută un Partenon la scară dublă în Liban? Nu e locul unde te aștepți să vezi unul din cel mai mare templu roman păstrat din lume.

Dacă templul lui Jupiter din Baalbek are 88 pe 48 de metri, cu coloane de aproape 20 de metri înălțime, Parthenonul din Atena are doar 69 pe 31 de metri și coloane de doar 10 metri.

Baalbek a avut multe nume: inițial a fost un sanctuar fenician dedicat unui zeu al furtunii și fertilității, apoi romanii i-au zis Heliopolis (Orașul Soarelui). Singura constantă pe acolo a fost vinul: de pe vremea zeului Bacchus până la Chateau Ksara și Massaya, în valea Bekaa s-au cultivat unele dintre cele mai bune vinuri libaneze.

Baalbek a impresionat și pe alții. În 1874, Gustave Flaubert, care avea o slăbiciune pentru Orientul Mijlociu și pentru tot ce părea decadent și poetic, spunea că ruinele de la Baalbek i se par absurde în măreția lor.

La Baalbek ruinele sunt atât de mari, încât te întrebi cum le-au ridicat. Când te apropii de podiumul templului lui Jupiter, vezi trei blocuri de piatră așezate orizontal, fiecare cât o locomotivă. Se numesc Trilithon și sunt printre cele mai mari blocuri de piatră folosite vreodată într-o construcție antică. Fiecare are în jur de 800 de tone.

La câteva sute de metri de ruine, într-o carieră de piatră abandonată, zace o bucată și mai mare. A fost botezată poetic Hajar el-Hibla – adică Piatra Gravidei sau Piatra Femeii Însărcinate, nume născut probabil din povești locale și nu din vreo realitate arheologică.

Blocul are peste 1000 de tone, iar în 2014 s-a descoperit sub el un altul… și mai mare: aproape 1650 de tone. Niciunul nu a fost mutat din carieră, probabil tocmai pentru că au fost considerate prea mari chiar și pentru standardele romane.

Cum au fost transportate blocurile de sute de tone din carieră până la templu? Teoretic, cariera e chiar lângă sit, dar când ai de mutat o piatră mai grea decât un Airbus 380, și o sută de metri devin Everest. Azi, cu macarale uriașe și drumuri asfaltate, ar fi destul de greu de repetat acest efort.

Temple of Jupiter Baalbek

Templul lui Jupiter și cel al lui Bacchus din Baalbek nu au fost doar locuri de cult, ci și expresii monumentale ale puterii romane într-o provincie de graniță.

În Antichitate, Jupiter era zeul suprem al romanilor, o combinație de cer, furtună și autoritate. Dar la Baalbek, el a fost grefat pe un zeu local, probabil Hadad (zeul furtunii din tradiția semitică), care fusese venerat acolo cu mult înainte de romani. Așa se explică dimensiunea: templul avea 54 de coloane corintice, fiecare de aproape douăzeci de metri înălțime, dar azi au rămas doar șase în picioare. Șase coloane care arată mai multă forță decât o armată întreagă.

Pe lângă rolul religios, templul era și o demonstrație de loialitate imperială: dacă te rugai la zeul cel mare sub coloanele astea, era clar că Roma e deasupra tuturor. Nu doar în ceruri, ci și pe pământ.

Baalbek Temple of Bacchus

Templul lui Bacchus e o surpriză: nu e secundar ca importanță, deși e mai mic. E și el mai mare decât Partenonul din Atena, dar mult mai bine păstrat. Pereții, coloanele, sculpturile, toate sunt locul lor. Bacchus era zeul vinului, al extazului, al pierderii conștiente a controlului. Dar în lumea romană nu era văzut doar ca un chefliu cu coroniță de viță-de-vie, ci ca o poartă spre lumi paralele: vis, moarte, transă.

La Baalbek, templul lui Bacchus pare construit nu doar pentru închinare, ci și pentru experiență. Arcadele sunt bogat decorate, cu scene vegetale, dansuri, figuri mitologice. E un spațiu aproape senzorial, o arhitectură care îți spune că zeii nu sunt doar de temut, ci și de simțit. Și că vinul e un fel de rugăciune care se bea, nu se rostește.

Puțină istorie

Unul dintre primii care a scris despre Baalbek într-un mod sistematic a fost Robert Wood, un gentleman britanic cu gusturi antice, care în 1757 a publicat lucrarea The Ruins of Baalbek (împreună cu un volum similar despre Palmyra). A fost printre primii occidentali care au măsurat temeinic ruinele și le-au desenat în detaliu. Ilustrațiile din acea carte au circulat în toată Europa și au contribuit la fascinația față de Orientul antic.

Cei care au citit acele volume nu erau turiști de rând, ci oameni ca Goethe, Byron sau Napoleon – oameni pentru care ruinele erau ecouri ale gloriei pierdute. Până la începutul secolului XX, Baalbek devenise o oprire obligatorie pe Grand Tour-ul oriental, acel traseu romantic al elitei europene prin locuri antice, mai mult visate decât înțelese.

Azi, Baalbek Liban face parte din patrimoniul UNESCO.

Cum vizitezi Baalbek

Am vizitat Baalbek pe cont propriu, cu transportul public din Beirut. Microbuzele pleacă din Cola Intersection din Beirut, biletul costă 400.000 lire libaneze (4 USD) și drumul durează două ore.

Biletul de intrare pentru templele din Baalbek costă 10 USD și se plătește doar cash. Liban nu e o țară foarte digitalizată, în general POS au la magazinele mai mari sau cafenele/restaurante mai bune.

Hezbollah

Azi, centrul Baalbek e dominat de aceste temple, dar în rest orașul e banal. Baalbek e considerat un bastion al Hezbollah în Liban, dar realitatea e un pic mai nuanțată. Orașul e în valea Bekaa, o regiune preponderent șiită, unde Hezbollah are o influență puternică. Ca turist, n-am observat nimic deosebit și e puțin probabil ca simpatiile localnicilor să te afecteze în cele câteva ore petrecute acolo.

Situl în sine e păzit de armată și atmosfera e calmă. Singurul lucru care poate fi tensionat uneori e contextul regional (ex: în perioadele cu bombardamente în sud sau tensiuni cu Israelul), dar Baalbek, în sine, nu e o zonă de conflict activ.

Lângă temple se vindeau multe keffiyeh / kufiya, baticul pătrat cu model geometric și ciucuri, și mulți turiști le purtau, inclusiv străini. Effiyeh / kufiya e în general legat de Palestina, unde versiunea alb-negru a devenit simbol național și politic. În Liban sunt aproximativ 500.000 refugiați din Palestina acum.

Cealaltă variantă – alb-roșu – e mai comună în Iordania și Golf (inclusiv Arabia Saudită).

Cashless în Liban

Am plecat spre Baalbek cu suficienți cash, credeam eu. La sosire, mi s-a rupt o sandală, a trebuit să-mi iau altele. La intrarea la temple, biletul a fost 10 USD, doar cash, spre disperarea mea. Mai aveam 1 USD și ceva, insuficient ca să ajung înapoi în Beirut.

Primul ATM – mort. La bancă, două ATM-uri în spatele ușilor închise! ATM-ul trei dădea doar USD, dar a refuzat toate cardurile. Deja eram disperată! Voiam să mă întorc la un hotel mai scump, să văd ce rezolv acolo, probabil aveau POS. Pe drum, am văzut ceva numit Wish Money, un serviciu de transfer bani.

Băiatul de acolo știa engleza, mi-a făcut un payment link de 15 USD, am plătit online, mi-a dat 15 USD și mi-a găsit și microbuz spre Beirut.