Zona industrială Filaret-Rahova

Încă o excursie cu Bucureștiul meu drag, de data asta organizată de cei de la Asociația Zeppelin care ne-au fost ghizi prin șase situri industriale la care în mod normal nu ai acces. Nu știu câte excursii de tipul ăsta se organizează în București sau în România, dar pentru mine asta a fost prima: în afară de o vizită făcută inopinat moarei lui Assan acum vreo 2 ani și o vizită la fabrica de pâine pe vremea când eram în școala generală, nu-mi amintesc să fi avut alte tangențe cu mediul ăsta care e la fel de misterios pentru mine ca Londra cețoasă a lui Jack the Ripper.

Uzina Electrică Filaret

Sâmbătă dimineață, pe un frig groaznic, am pornit spre primul obiectiv: Uzina Electrică Filaret. Clădirea se găsește pe Strada Candiano Popescu nr. 2, unde am mai stat un pic la poartă până când nenea paznicul a primit telefonul deschizător de uși pentru grupul de 100 de oameni înarmați cu aparate foto. Uzina e folosită în continuare, dar mai mult curtea – ca parcare pentru diverse mașini și utilaje. Hala largă în care am intrat și care nu e într-o stare foarte bună, adăpostea un mini-camion prăfuit de pe vremea lui Pazvante, din acela cu faruri mari și rotunde și bot pătrățos. În rest nu era mare lucru, bătea vântul, cum s-ar zice.

Însă locul are o istorie, o poveste:

În 1906 Compagnie du gaz de Bucarest deținea concesiunea iluminatului comunal cu gaz produs la Uzina de Gaz Filaret (1871), concesiune ce urma să expire în 1908. Compania intenționa să obțină un nou contract de concesiune și a fost inițial reticentă la propunerea de introducere a iluminatului electric. În cele din urmă, la insistențele municipalității, acceptă necesitatea modernizării, se transformă în Societatea de Gaz și Electricitate și obține concesiunea iluminatului public electric.

Societatea construiește în perioada 1907 – 1908, pe terenurile proprii de la Filaret, în colaborare cu Societé du Gaz pour la France et l’Etrangère și după proiectul inginerului francez Alin Lonay, prima uzină electrică comunală a Bucureștilor. Uzina era una de vârf la nivel european, dotată cu motoare Diesel Carels Frères de 675 cp. […]

Clădirea inițială, cu o alură romantică, executată în cărămidă aparentă, amplasată perpendicular pe strada Candiano Popescu, este extinsă cu un corp realizat în același stil și dispus paralel cu strada. Acesta este la rândul lui prelungit în etape (ajungând la o lungime de cca. 120 m) odată cu creșterea consumului și necesitatea instalării de grupuri mai mari. […]

Considerată ca depășită tehnic, uzina a fost dezafectată în anii ’70 și golită de toate instalațiile. […] Unul dintre grupurile inițiale Carels Frères și elemente din tabloul de comandă sunt păstrate și expuse la Muzeul Național Tehnic prof. Ing. Dimitrie Leonida din vecinătate. Aflate azi în proprietatea Electrica Serv, corpurile istorice ale Uzinei sunt utilizate ca garaj al mașinilor de intervenție.

(Patrimoniul industrial ca resursă, Asociația Zeppelin)

Ce se va întâmpla cu această veche clădire? Poate se va reuși să fie transformată într-un muzeu al energiei, ca parte dintr-un posibil viitor Parc Național al Științei și Tehnicii în zona Filaret / parcul Carol. Ar fi mai potrivit, ținând cont de istoria lui, decât să fie parcare neîngrijită pentru mașini.

Fabrica de Chibrituri

Numele de „fabrica de chibrituri” mă duce cu gândul la Castelul pălărierului, la ceva rupt dintr-o poveste, un teren de joacă pentru oameni cu o imaginație fantastică. Mi se pare o ghidușie să faci o fabrică pentru chibrituri, acele bețe mici cu moț colorat care stau înghesuite cu zecile într-o cutiuță și scapără frecate fiind de-o bucată de carton.

Fabrica de chibrituri se găsește tot în zona Filaret și imediat ce intri în curte te apucă pofta de joacă: mici hale albe împrăștiate peste tot, un turn, portițe de metal, ferestre și reflexii în toată curtea, niște mașini vechi și fotogenice, alte scărițe și ușițe, îți vine pur și simplu să țopăi printre toate astea și să te joci de-a v-ați ascunselea. În loc de chibrituri acum se fabrică termopane, în loc de bețe colorate găsești ferestre albăstrii, în loc de cutiuțe sunt rame care se rotesc singure pe mecanisme complicate care…ei bine, habar n-am ce fac ele. Doar muncitorii sunt tot muncitori, cu afișe cu fete frumoase și dezbrăcate pe pereți, ca un altar dedicat femeii în acel spațiu exclusiv masculin.

Am trecut în fugă prin hale, un muncitor s-a oferit să taie nu știu ce ca să scoată scântei (la propriu) pentru o fotografă interesată de procesul de producție, am mai căscat gura neînțelegând nimic din ce făceau oamenii ăia (și fabricarea termopanelor are dichisul ei), gândindu-mă că poate deranjăm, cu fâțâitul nostru de colo-colo. Un câine cât un vițel a captat apoi atenția tuturor, în fundul curții două mașini învelite în prelate așteptau să fie redescoperite și, peste tot, colțuri amenajate cu grijă îți atrăgeau atenția – nu știu dacă omul sfințește locul, dar sigur și-l personalizează după gustul și sufletul lui.

Credeați că asta e tot? Am lăsat ce e mai bun la sfârșit: Muzeul Chibritelor! Cum intri pe poartă, în prima căsuță de pe stânga găsești într-un hol 3 panouri cu cutii cu chibrituri – românești și internaționale, adevărate hituri ale vremii, de diferite mărimi și cu diverse desene, o minunăție! Totul asezonat cu un miros puternic de urină, dar ce mai contează mirosul, în lumina blițului și în înghesuiala creată în muzeu? Intrarea este liberă, apropo, și dacă vă rătăciți pe acolo și vă este rușine să spuneți că ați venit la Muzeul Chibritelor, puteți zice că vă interesează niște termopane șic, nou-nouțe. E mai plauzibil.

Construcția Fabricii de Chibrituri începe la 1878 pe un teren liber aflat pe platoul Filaretului și accesibil din Șoseaua din Nou (actuala stradă Fabrica de Chibrituri), pe fondul unei politici care, urmând independența Politică câștigată la 1877, viza crearea unei industrii naționale moderne. Până la acest moment chibriturile erau importate, pentru cca. 2 milioane de lei anual, din Imperiul Austro-Ungar. […]

Deși construcția nu era finalizată, inaugurarea se face la 25 februarie 1879 în prezența domnitorului Carol I sub denumirea Fabrica de Chibrituri Filaret. Construcția fabricii este finalizată în 1899, inclusiv legătura prin cale ferată cu Gara Filaret. Dotată cu 30 de mașini aduse din Belgia, fabrica reușea să producă zilnic 300.000 de bețe de chibrit. […]

În 1948 naționalizarea se face cu ceva mai multă dificultate din cauza problemelor determinate de cesiunea care expira în 1959. Fabrica a continuat să fie extinsă și să funcționeze în anii postbelici și apoi, după 1990, ca S.C. Chibro S.A. În anul 2000 producția a fost întreruptă. […]

Ansamblul păstrează, în stare de conservare precară, cea mai mare parte a construcțiilor existente pe amplasament în perioada interbelică – hala principală, turnul de apă, două hale paralele în zona centrală, un corp administrativ, mai multe ateliere spre fundul de lot, precum și o serie de construcții din anii postbelici. […]

Calitățile amplasamentului împreună cu valoarea culturală ridicată a clădirilor concură în a face din Fabrica de Chibrituri unul dintre cele mai interesante situri industriale cu potențial de conversie din București.

(Patrimoniul industrial ca resursă, Asociația Zeppelin)

Uzinele Wolff / Hesper SA

Halele Wolff sunt ca o întoarcere în timp, dar un timp deja sfârșit – cărămidă roșie, spații dezafectate, uși și cercevele de metal ruginit, prăfuit și împăienjenit. În tavan, găuri. În podea, alte găuri prin care poți privi etajul inferior – acolo au fost odată coloane de aerisire și alte chestii misterioase. Pe fereastră se zărește o bucățică de parcul Carol, în timp ce curtea e toată un labirint de cotloane, instalații și culori.

Într-una din halele astea, plină cu strunguri și alte chestii metalice la care mă uitam ca vițelul la poarta nouă, niște seifuri proaspăt vopsite stăteau cuminți la uscat. Wolff sau Hesper cum e cunoscut acum e un spațiu funcțional, o întreprindere respectabilă cu portar (respectabil) la intrare.

Atașat ca furnizor de pansamente pe lângă cartierul general rus în timpul războiului ruso-româno-turc, inginerul elvețian Erhardt Wolff înființează în 1877 un mic atelier în Ghencea, transferat în 1887 pe actualul amplasament. Își va extinde afacerea importând mașini pentru fabricarea focoaselor de război, livrate Arsenalului armatei, furnizând totodată primele instalații din țară pentru alimentarea locomotivelor cu aburi și răspunzând cererii pieței locale pentru articole de feronerie, pentru care va dezvolta turnătoria de alamă și bronz. […]

Terenul, care în 1921 avea o suprafață de 15.000 mp, era legat direct printr-o linie de garaj cu gara și avea o linie interioară de cale ferată pentru deservirea atelierelor. După 1948, profilul de fabricație se schimbă de mai multe ori, orientându-se către producția de mașini și utilaje ușoare pentru construcții și echipamente hidraulice. […]

Primele construcții se regăsesc în planul din 1899. Dintre acestea se mai păstrează, probabil, o construcție în partea de sud a terenului, lângă Biserica Filaret. Într-o imagine cu parcul Carol datând din 1906 este vizibil corpul de clădire ce bordează latura de est a terenului. […] O dată cu elaborarea P.U.Z. Parcul Carol, parcela a fost inclusă în zona verde, prevăzându-se pentru construcțiile existente conversia funcțională în spații polivalente: sport, expoziții, spectacole.

(Patrimoniul industrial ca resursă, Asociația Zeppelin)

Observatorul Astronomic din București & Casa Bosianu

Există două locuri în București din care poți privi stelele. Unul este deschis publicului – observatorul din bulevardul Lascăr Catargiu. Altul e deschis doar cercetătorilor – cel din Filaret, lângă Parcul Carol. Spre sfârșitul anului trecut l-am vizitat pe cel de-al doilea și am rămas fermecată.

Dacă ajungi la observator toamna când se colorează frunzele și te plimbi pe aleile ce leagă clădirea observatorului de Casa Bosianu te poți crede cu ușurință pe domeniul tihnit al unui conac. Liniștea și vegetația bogată te fac să crezi că ești departe de oraș, când tu de fapt ești chiar în mijlocul lui.

În secolul 19 însă, când a fost construită Casa Bosianu, terenul se afla în afara Bucureștiului, pe dealul Filaret. Juristul și omul politic Constantin Bosianu își construiește între 1853 – 1859 casa care îi poartă numele, o clădire elegantă cu un aer romantic neogotic. La moartea sa imobilul trece în proprietatea statului și ajunge să găzduiască Serviciul Meteorologic al României. De abia în 1908 se înființează Observatorul Astronomic și Meteorologic și se construiește clădirea principală, executându-se de către Gautier, constructor de instrumente de precizie la Paris, partea mecanică a ”marelui ecuatorial” și cupola cu diametrul de 11 m. Instrumentele optice construite atunci sunt și acum păstrate cu grijă într-o sală-muzeu, unele fiind printre cele mai valoroase din lume, cum este Cercul meridian, un instrument masiv și complex care măsoară și înregistrează poziția stelelor.

Casa Bosianu, cu alura sa de mic palat romantic, e folosită în continuare. S-au păstrat ușile de lemn decorate discret cu vitralii cu tricolorul românesc, o bibliotecă mică și cochetă și mobilierul de pe vremea când clădirea a găzduit, pentru puțin timp, Guvernul țării. În clipa de față observatorul nu mai este folosit decât foarte rar. Poluarea luminoasă, localizarea în mijlocul orașului și alte piedici fac imposibilă observarea stelelor din bătrânul observator. Specialiștii noștri cumpără timp la observatoarele din alte țări, cum este cel din Chile unde condițiile sunt perfecte: multe zile senine, aer uscat, altitudine mare.

Construirea unui alt observator în România se pare că nu este fezabilă. În afară de costurile foarte mari mai sunt și alte aspecte care ridică probleme, de exemplu umiditatea excesivă pentru niște instrumente atât de delicate.

Nu, nu am văzut nicio stea la Observatorul Astronomic. El însuși este o mică stea apusă, o bijuterie veche rătăcită printre copacii din Parcul Carol. Într-o zi, poate, va face parte din Parcul Național al Științei și Tehnicii care se dorește a se construi în parc și atunci va străluci din nou.

Arca din Calea Rahovei: The Ark

Știați cum i se spunea Căii Rahovei în trecut? Podul Calicilor. Potrivit nume, nu? „Podul Calicilor – mai înainte Drumul Craiovei, iar în anii din urmă Calea Rahovei. Pe acela se scurgea în zorii zilelor, către oraș, toată țigănimea cerșetoare ce-și avea sălașurile în cuprinsul mlăștinos și plin de broaște din spatele Bisericii Sf. Niculae – Vlădica, cuprins cunoscut chiar cu numele de „Țigănia” sau „Broscăria”. Cum cerșetorilor li se zicea atunci „calici”, adică săraci, lumea bucureșteană a zis drumului acela Podul Calicilor.” (Bucureștii vechiului regat, George Costescu)

Eu nu cunosc zona aceasta, abia dacă am fost de vreo 3 ori pe acolo, cu tot cu vizita la The Ark, dar iată că tocmai în Rahova una dintre vechile clădiri abandonate și-a găsit nașul, adică un arhitect care s-a luptat să o transforme într-un spațiu funcțional – centru de industrii creative (birouri, spații de expunere, evenimente și creație). Ansamblul este însă mult mai mare și, având proprietari diferiți cu interese diferite, restul terenului nu a avut un destin tocmai fericit. După vizita la The Ark ne-am dus alături, să vedem și antrepozitele cu turnul de apă din mijloc, unul din primele construite în București.

Locul e părăginit rău de tot, la intrare te întâmpină un strat gros de peturi aruncate, dar și niște „peturi” cu blăniță neagră, un pic nedumeriți de oaspeți. Hala mare de lângă turn ai crede că a trecut printr-un taifun, așa de prăpădită e – acoperișul e smuls și franjurat și din zidurile care stau să se prăbușească s-a furat tot ce s-a putut. De-a dreptul dezolant. Doar peretele care dă spre stradă, alb și pictat pe interior, și turnul de apă construit din cărămidă, te mai lasă să bănuiești ceva din frumusețea de odinioară a locului.

În 1894, pe fondul necesității construirii unor antrepozite ale orașului, Consiliul comunal ia decizia amplasării acestora pe maidanul Giagoga, pe considerente ce țineau de accesul facil (Gara Filaret) și legătura firească cu centrul comercial al orașului (noul bulevard Regina Maria). […] Nucleul inițial, conservat până astăzi, de compoziție simetrică, conținea: Bursa de mărfuri – control și locuință, intrările, Administrațiunea – vama și accisele. […] Ansamblul impresionează prin rigoarea execuției în cărămidă aparentă cu inserții din piatră, simboluri ale breslelor și decorații în teracotă majolicată și prin structurile elegante ale șarpantelor metalice nituite.

(Patrimoniul industrial ca resursă, Asociația Zeppelin)

Palatul Bragadiru

Ultimul loc vizitat în excursia din noiembrie în zona industrială Filaret–Rahova a fost Palatul Bragadiru – fabrica de bere omonimă de alături nu s-a putut vizita și, dacă era să te iei după paznicii care ne făceau semne disperate și țipau la noi – nu se putea nici fotografia.

Bragadiru a fost un om cu o poveste de succes: de la un simplu băiat de prăvălie a ajuns, la maturitate, un bogat industriaș român. El înființează fabrica de bere în condițiile în care la acea vreme mai existau două fabrici concurente, Luther și Oppler. În scurt timp fabrica lui Bragadiru îi întrece pe competitori la producția de bere pe an, iar clădirea este extinsă, dobândind dimensiuni impresionante.

Palatul ridicat alături a fost folosit la început pentru serbarea unor evenimente ale fabricii sau ale angajaților săi – industriașul român avusese grijă să creeze spații și pentru aceștia: locuințe, sală de bal, popicărie. Lumea se ducea pentru muzică și petrecere în grădina palatului – după 1900 în grădinile Oteteleșanu, Bragadiru și Hotel Bulevard cântau orchestre ca cele din Praterul vienez, conduse de dirijori aduși de la Viena.

La venirea comuniștilor fabrica este naționalizată, iar după revoluție este privatizată. Palatul, recuperat de moștenitori, este restaurat și arată foarte bine. Sala de bal și-a păstrat farmecul de epocă, terasa având o priveliște largă asupra grădinii care coboară abrupt. Zona este liniștită – deși aproape de centrul orașului este ruptă de aglomerația urbană. Un destin mai nefericit l-a avut fabrica – acum abandonată și cu un semn mare cu ”accesul interzis” înfipt lângă gardul de sârmă. Utilajele au fost casate și topite, iar proiectul de conversie a fabricii în centru comercial a rămas doar o intenție, procesul de retrocedare nefiind finalizat.