Zăpezile de altădată sunt acum

Năravul prost al omului care îmbătrânește este să se plângă de lucrurile care nu mai sunt ca „altădată”, de lumea care se schimbă (în rău, desigur) și de paradisul pierdut. Nici o clipă nu-i trece prin minte că poate nu lumea s-a schimbat, ci el. Că nu e de vină încălzirea globală pentru zăpada anemică ce cade peste noi, ci trecerea lui pe stradă cu privirea în pământ, rumegând gânduri debile, când la doi pași e stratul de zăpadă până la genunchi. Că nu ai cum să ai aceleași trăiri ca la 5, 15, 25 de ani, pentru simplul motiv că nu mai ai 5, 15, 25 de ani, dar nu te oprește nimeni să te bucuri cu aceeași poftă de viață de lucrurile care-ți ies în cale la nici o vârstă, oricât ar fi ea de înaintată. Nimeni, în afară de tine.

Nostalgicii care se hrănesc numai din amintiri sunt incapabili să-și fabrice unele noi, pentru că nu mai sunt în stare să vadă decât ceea ce au pierdut, în loc să-și îmbogățească încontinuu viața. Își amintesc de prăjitura bunicii și se lamentează că nu mai au parte de ea, în loc să pună mână să-și facă singuri prăjitura aia după care tânjesc atâta. Se plâng de modernitate, globalizare, de inovații și de graba lumii, în timp ce colorează în culori trandafirii vremurile de „altădată”, de pe vremea când erau copii și abia dacă își mai amintesc ceva cu precizie, de acum o sută de ani, când nici măcar nu au trăit, dar au văzut ei niște fotografii de epocă cu niște doamne care-și beau ceaiul în tihnă, deci era „bine”.

Altădată este acum. Amintirile ți le mai faci și singur, nu vine Crăiasa zăpezii să îți spună „Hai, măi Costică, uite ce frumos am făcut pe afară, vino să te plimbi”, când tu singur nu te poți deplasa 100 de metri decât cu mașina. Nostalgiile sunt bune până la un punct – dacă te țin pe loc, cu ochii întorși spre trecut, nu mai poți merge înainte, acolo unde, poate, te așteaptă și alte lucruri bune, numai să ai bunăvoința să te uiți.

* * *

Fotografii de azi, când aș fi ratat atâta frumusețe, dacă n-aș fi ieșit deloc din casă.