Weekend la Gura Humorului: de la mănăstirile pictate la mult verde

”Ce verde-i tătul, și iarba și copacii…tăt, tăt, tăt… Că mult ne iubește Dumnezeu anul ăsta!” Eram în microbuzul spre Câmpulung Moldovenesc și un localnic care îmi făcuse loc lângă el a început să lăude bogăția în verde a ținutului. Adevărat e că rar mai vezi în luna iulie atâtea nuanțe de verde câte am văzut în Bucovina, atâtea dealuri verzi, atâta iarbă proaspătă, atâtea văi – toate impecabil de verzi.

Cimitirul Evreiesc din Gura Humorului

Joi seară am luat trenul din București până la Gura Humorului. Deși există vagon de dormit, acesta ajunge în Gura Humorului la 5.35 dimineața, mult prea devreme pentru a face ceva într-un mic orășel de provincie. După o cafea de la automatul din gară, m-am dus la hotel să-mi las bagajul și să aflu câteva informații. Nu aveam un plan pus la punct, dar știam, în principiu, că mănăstirile Voroneț și Humor sunt la 4 / 6 km distanță și deși inițial mă gândisem să merg până la Voroneț în dimineața aceea, mi-am schimbat planurile pentru Mănăstirea Humor, pentru că drumul care ducea până acolo începea în apropierea hotelului.

Am luat-o pe jos pe un drum care străbate orașul, până mi-a ieșit în cale vechiul cimitir evreiesc. Nu am găsit poarta, dar am făcut câteva fotografii peste gard – în Gura Humorului, ca în multe localități din Bucovina, a fost o comunitate puternică de evrei, care acum a dispărut cu totul. A mai rămas cimitirul, ca o amintire a acelor vremuri.

Accesul și vizitarea: cimitirul evreiesc se găsește pe un deal, la ieșirea din Gura Humorului spre Mănăstirea Humorului

Mănăstirea Humorului

Am ajuns la Mănăstirea Humorului pe la 7 dimineața, mult prea devreme pentru un picior de turist, dar la timp cât să văd gospodarii scoțându-și vacile la păscut, berzele făcând-și toaleta de dimineață și soarele aruncând cele mai minunate raze de lumină pe care le poți vedea în această viață. Combinat cu verdele crud din jur, mă credeam în rai, cel ”Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai”.

Dar magia nu s-a oprit aici: la mănăstire am găsit poarta deschisă, curtea pustie și o slujbă care se auzea din difuzoare. Pentru o vreme am crezut că slujba se ține la biserica nouă de alături, însă intrând în biserica ctitorită de logofătul Toader Bubuiog în 1530, am descoperit, cu uimire, că preotul era acolo, împreună cu 4-5 călugărițe care cântau.

Parcă pășisem înapoi în timp. Nimic nu poate întrece o astfel de dimineață, în care totul din jurul tău conspiră să țeasă cele mai frumoase și mai efemere momente. Eram așa de obosită după drumul lung, lipsa de somn și cei 6 km pe jos, încât am dormitat vreo două ore în curtea mănăstirii, așezată sub un copac pitic, până când a sosit primul turist străin și niște muncitori care s-au apucat să pună schele. Momentul magic începea să se destrame, dar primisem suficient! Lumină, cântece, trandafiri și o iederă ireal de verde și cărnoasă care șerpuia în jurul turnului construit în 1641.

Accesul și vizitarea: Mănăstirea Humorului se găsește spre capătul satului Mănăstirea Humorului, la 6 km de Gura Humorului, există un maxi-taxi care leagă Gura Humorului de Mănăstirea Humorului, cursele sunt relativ frecvente. Intrarea este liberă, în interiorul bisericii nu se pot face fotografii.

Mănăstirea Humorului – Pleșa – Solonețu Nou – Pîrteștii de Sus

De la mănăstire voiam să mă întorc în Gura Humorului, dar un panou turistic m-a întors din drum: un traseu de câteva ore se lăuda că duce peste dealuri la Cacica, un alt obiectiv turistic de pe lista mea. Am mers pe jos vreo sută de metri, până m-a cules un maxi-taxi și șoferul mașinii mi-a explicat că pe traseul ăla prost marcat mă pot rătăci, dar că există un alt drum neasfaltat care trece dealul și pe acela n-am cum să dau greș.

M-a lăsat chiar în capătul localității Pleșa, unde începe un drum care urcă pieptiș dealul, pe lângă căpițe de fân și peisaje pastorale. Sus, în vârful dealului, este satul Solonețu Nou cu o populație majoritar poloneză. Biserica satului are o plăcuță în amintirea muntenilor care s-au stabilit în acele locuri acum 180 de ani, iar în sat se vorbește în continuare poloneza.

Și acolo casele sunt la fel de frumoase ca în restul regiunii: multe case din lemn, o parte semănând izbitor cu stilul celor din Finlanda sau din Țările Baltice, altele construite din șipci sculptate, vopsite fie în alb, fie băițuite, totul îngrijit, cu flori și cu mâini harnice de gospodar. De altfel, ăsta e un alt lucru care îți sare în ochi în Bucovina: oamenii sunt gospodari și își îngrijesc casele, nu vezi nimic lăsat de izbeliște, nu sunt gunoaie, fiecare are gospodăria lui de care are grijă, chiar dacă sunt bătrâni sau săraci. Chiar și vilele și casele noi sunt construite cu bun gust, am văzut o singură vilă chicioasă, restul urmează stilul zonei.

Tot în Solonețu Nou am trecut pe lângă casa unui sculptor pasionat, cineva a scos trupuri omenești din trunchiuri de copaci, care stăteau răspândite prin ogradă 😊

De la Solonețu Nou drumul se bifurcă: o cărare coboară spre Cacica, alta spre Gura Humorului (5 ore, drumeție ușoară), ambele sunt trasee pentru bicicletă (”Bucovina pe bicicletă”). Drumul spre Cacica trece printre brazi și ajunge în Pîrteștii de Sus, localitate de la care începe drumul asfaltat. Din Pîrteștii de Sus până la Cacica mai sunt 2 km, maxi-taxi sunt rare, varianta folosită de localnici fiind autostopul (”ocaziile”), însă nici acestea nu sunt foarte dese, uneori trebuie să aștepți până trece o mașină. Eu am avut o baftă fantastică, nici n-am ieșit bine dintr-un mini-market că a și trecut o mașină care m-a luat. S-a dovedit că erau niște oameni de la primărie, care s-au plâns de căprioara din curte care le mănâncă fasolea și porcii (probabil mistreți) care le mănâncă barabulele (cartofii). Oameni de treabă, m-au lăsat fix lângă mina Cacica.

Accesul și vizitarea: Pleșa-Solonețu Nou-Pîrteștii de Sus însumează 9 km de drum neasfaltat cu un urcuș ușor până în vârful dealului. Din Solonețu Nou pornește un traseu de 8 ore până la Sucevița (bandă albastră), iar la ieșirea din sat pornesc alte două trasee, unul spre Pîrteștii de Sus (Cacica), celălalt spre Gura Humorului.

Mina Cacica

Cacica are una din cele mai vechi exploatări de sare recristalizată din saramură din Europa, iar mina se poate vizita și în prezent. În mină se ajunge coborând niște trepte de brad vechi de 200 de ani, iar de la primul nivel sunt mai multe alei care pătrund mult în adânc, spre tot felul de săli (sala de bal, terenul de sport etc.), într-o atmosferă sumbră care m-a dus cu gândul la Mordor și peregrinările lui Frodo. Totul miroase puternic a petrol și după o vreme a început să mă doară capul, așa că de abia așteptam să ies la aer.

Vizavi de mină se găsește biserica romano-catolică din Cacica, iar între ele un ștrand cu apă sărată (bilet intrare 10 lei). În zonă mai sunt câteva piscine private cu apă sărată, regretul acestei călătorii fiind că nu mi-am luat costumul de baie, așteptându-mă la ploi și frig.

Întoarcerea de la Cacica la Gura Humorului a fost un pic mai problematică. Există două curse de maxi-taxi în fiecare zi, dimineața și după prânz, iar în afara acestora mai există ocaziile. Nu îmi place să fac autostopul, dar nici să merg 18 km pe jos nu mai puteam, deja străbătusem vreo 16, pe puțin. În cele din urmă m-a luat o mașină, dar numai până la Păltinoasa, de unde am mai mers pe jos 4 km până în oraș. Am ajuns la hotel ruptă și am adormit instantaneu.

Accesul și vizitarea: programul de vizitare pentru Mina Cacica este zilnic între 9 și 17, biletul de intrare costă 10 lei. Se pot face fotografii în mină.

Mănăstirea Voroneț

Nu există transport public până la Mănăstirea Voroneț, dar distanța scurtă, de numai 4 km, mi s-a părut floare la ureche după ăia 20 din ziua anterioară, așa că am plecat iarăși pe jos. Drumul secundar care duce la Voroneț are trotuar până la intrarea în sat, e mai degrabă o plimbare. Mai rău este după ce intri în sat, se merge pe marginea drumului, iar mașinile trec pe lângă tine. Voroneț respiră turism prin toți porii, pensiunile se înșiră una după alta, iar aleea care duce la mănăstire e plină ochi cu comercianți. Nici la mănăstire nu e foarte diferit: se plătește intrare și taxă foto, iar curtea mănăstirii e plină cu turiști. Poate dacă ajungeam și aici pe la 7 dimineața aș fi găsit o altă atmosferă, dar așa am avut parte de produsul internațional ”mănăstirea pictată Voroneț”.

Într-adevăr, biserica ctitorită de Ștefan cel Mare în 1488 și-a păstrat mai bine picturile decât surata ei din Humor, dar e prea multă gălăgie acolo și după ce am admirat picturile, am șters-o rapid.

Accesul și vizitarea: biletul de intrare costă 5 lei, taxa foto (numai pentru exterior) costă 10 lei

Câmpulung Moldovenesc

Cum Voronețul îmi ocupase doar o parte din zi, după prânz am plecat spre Câmpulung Moldovenesc. Localitatea e la jumătate de oră de Gura Humorului și sunt câteva maxi-taxi pe zi până acolo. Mare lucru nu ai ce face, există un Muzeu al lemnului unde sunt plantați turiștii care ajung în Câmpulung cu un tur organizat, însă eu am preferat să mă sui pe un deal, ca să văd orașul: am găsit un astfel de drum, iar priveliștea nu m-a dezamăgit 😊

După masa m-a găsit colindând târgul local, încercând să găsesc ceva de-ale gurii. Când m-am dus la autogara transportatorului am constatat că nu mai erau curse în ziua aceea! Noroc că erau trenuri, am așteptat o oră ca să mă târâi, în ritm de melc, spre Gura Humorului.

Accesul și vizitarea: un bilet de maxi-taxi Gura Humorului-Câmpulung Moldovenesc costă 8 lei, iar biletul de tren 5,3 lei

Parcul Ariniș din Gura Humorului

Ultima zi am petrecut-o în Gura Humorului, oraș pe care îl vizitasem destul de superficial în celelalte două zile. Câteva ore bune le-am petrecut în Parcul Ariniș, un complex mai mare în care se găsesc o piscină acoperită și o alta exterioară, biciclete de închiriat și tot felul de gherete care vând nimicuri. Un podeț care se balansează duce pe partea cealaltă a râului, unde sunt un telescaun și mai multe restaurante, în timp ce pe partea opusă, chiar lângă parc, este Parcul Escalada.

Accesul și vizitarea: biletul pentru piscină costă 20 lei în weekend și 10 lei de luni până vineri. Biletul pentru telescaun costă 10 lei. Închirierea de biciclete costă 20 lei / ora. www.agrement.club organizează ture de agrement cu caiacul – coborâre pe râul Moldova (6 km, 75 lei / persoană), coborâre pe râul Bistrița (25 km, 200 lei / persoană) și plimbări pe Lacul Izvorul Muntelui, Bicaz (50 lei / persoană)

Gura Humorului: raiul de pe dealuri

După ce mă urcasem pe un deal în Câmpulung Moldovenesc, îmi doream să fac același lucru și în Gura Humorului. Sus pe dealuri e plin de proprietăți private și garduri peste tot, dar am găsit accidental o fâneață mare a nimănui, cu cea mai superbă priveliște spre oraș. Este norocul hoinarului să dea peste astfel de locuri fotogenice și să își odihnească picioarele obosite într-un câmp plin cu flori și a fost norocul meu să am parte de toate astea fără nici un strop de ploaie 😊

Cum ajungi la Gura Humorului

Din București se poate ajunge la Gura Humorului cu trenul care are capăt de linie la Vatra Dornei Băi, un bilet dus-întors la cușetă costă 213 lei cumpărat online. Cazare: am stat la Hotel Simeria, în centrul orașului, o cameră pentru două nopți a costat 158 de lei; micul dejun nu este inclus în preț și costă 15 lei.

Bucovina e excepțional de frumoasă și e plin de turiști români și străini care vin acolo, dar totul e gândit pentru turismul organizat, nu pentru călătorul independent. Transportul public e foarte prost și e pentru nevoile localnicilor, se presupune că toată lumea vine până acolo cu mașina. În lipsa unei mașini există taxiuri sau ocazii, dar și sfântul mers pe jos care face mai mult bine decât o oră la sală. Am auzit că mâncarea de la pensiunile localnicilor este delicioasă, dar experiența mea s-a rezumat la câteva restaurante care au fost așa și așa. Am poftit la plăcinte și nu am găsit decât la Voroneț, unde nu am cumpărat pentru că nu mi-era foame (și regret și acum, căci era o plăcintă cu varză și din asta nu am mai mâncat). Am poftit la papanași și nu am găsit. Am visat ciorbe și am primit ceva mediocru.

Însă nu m-am dus acolo să găsesc perfecțiunea serviciilor turistice, ci să (re)descopăr niște locuri și niște oameni. Și le-am găsit.