First you’ll sit down at a little distance from me – like that – in the grass. I shall look at you out of the corner of my eye, and you will say nothing. Words are the source of misunderstandings. But you’ll sit a little closer to me, every day…
Antoine de Saint-Exupéry, The Little Prince
Prima vulpe zărită în habitatul ei natural a fost lângă Viscri, într-o plantație de vechi araci care fuseseră folosiți cândva pentru cultivarea hameiului. Câmpul arăta straniu, cu stâlpi înfipți pe suprafețe întinse pe o parte și alta a drumului și cu sârme întinse de la un capăt la altul; mica vulpe roșcată mușina liniștită ierburile uscate, fără să se sinchisească de mașina care trecea la câțiva metri de ea.
Viscri este un sat izolat, la care se poate ajunge pe unul din cele două drumuri pietruite care pornesc de la șoseaua principală. Izolarea a adus cu sine autenticitatea locurilor, nu prea sunt urme ale civilizației pe aici, în afara unui mic magazin sătesc care vinde de toate și a câtorva mașini cu numere de Brașov sau de București.
Biserica fortificată din Viscri este patrimoniu UNESCO, de aici și mulțimea de vizitatori străini de altă nație decât cea germană. Dacă în Prejmer și Hărman erau mulți turiști nemți, în căutarea propriilor rădăcini sau ale unor veri îndepărtați, în Viscri englezii și francezii erau cei ce veniseră chitiți să cumpere produse artizanale.
Bătrânica ce vindea bilete la intrarea în biserică a bodogănit mult timp, supărată ca am fost dezlânați și a trebuit să stea după fiecare în parte. E mică biserica din Viscri, cu un turn lângă intrare (nu așa înalt ca cel din Cristian, dar mai ușor de urcat) și un aer oarecum perimat, ca o casă în care acum locuiesc niște bătrâni, prea bătrâni ca să mai șteargă praful sau să mai aranjeze ceva prin casă. Ici și colo răhăței de la vreun motan vagabond fără respect pentru monumentele naționale, iar în spatele bisericii – o budă de lemn, cum n-au văzut orășenii de multă vreme sau chiar niciodată, nici urmă de renovările de la Cristian, de exemplu.
Viscri e un domn bătrân și năzuros, cu mulți nuci împrăștiați prin curte, din care eu am cules o geantă plină de fructe tari ce zăceau aruncate prin ierburi și le-am devorat weekendul ăsta, nuci mari și dulci care s-au plimbat de la Viscri până la București într-o geantă albastră.
Am aflat de la cineva care are o mică pensiune unde am luat un prânz delicios cu slănină, ceapă, brânză, țuică și vin, că Viscri va deveni, foarte probabil, un sat de vacanță pentru străinii (englezi, francezi) care își cumpără case aici. Localnicii sunt destul de săraci, iar să trăiești din agricultură nu-i ușor, se poate trăi mai bine din turism și artizanat (proiectul șosetelor de lână naturală: doi nemți au avut o idee – șosete croșetate în schimbul alimentelor – zahăr, ulei, pâine; șosetele au avut succes și se vând acum în Germania și România; pe o uliță, 1-2 localnici vând cipici din aceștia și căciulițe tricotate, cum făceam și eu când eram mai mică).
M-am plimbat pe strada principală din Viscri și am o dorință care se va dovedi a fi destul de comună, căci ulterior aud același lucru de la cei cu care am plecat în excursie – și anume să mă mut aici, într-una din casele frumoase în fața cărora se înșiră peri și meri încărcați de fructe, și să trăiesc o viață simplă, aproape de natură. Dar aflu apoi că numai locul de casă costă vreo 40-50.000 Euro – mutarea la țară nu este chiar pentru orișicine.
Un copil frumos cu ochi albaștri vrea să știe dacă sunt din Brașov și, auzind că sunt din București, mă întreabă dacă îl cunosc pe Mihai. Mihai e un băiat care i-a mai ajutat pe ai lui, aflu ulterior, după ce îmi justific neștiința prin faptul că Bucureștiul e un oraș mare. Da, e mare, murmură și copilul. Oare câți Mihai or fi în Viscri?
Pe stradă oamenii te salută iar tu, venit dintr-un oraș unde regula politeții îți cere să ignori oamenii necunoscuți de pe stradă, descoperi deliciul unui “Buna ziua” sincer, fără multe alte vorbe fără rost care să te țină din drum. Nu am văzut pe nimeni stând pe stradă și căscând gura, cum vezi în alte sate. Casele, din loc în loc, sunt marcate cu o plăcuță albastră pe care scrie MET, de la Mihai Eminescu Trust, organizația non-profit patronată de prințul Charles, organizație care are grijă de moștenirea culturală a Transilvaniei. Casele sunt astfel salvate de la ruină, niște case splendide, vopsite în albastru, cu pomi fructiferi în fața porții și ferestre largi. 105 case din Viscri au fost salvate prin MET, unii locuitori au fost învățați meseria de zidar sau dulgher, iar femeile au participat la un curs pentru a-și putea deschide o pensiune agroturistică.
E cald și bine la Viscri, timpul a stat un pic în loc aici și poți să respiri în voie aerul curat și dulce de la deal, poți să te plimbi fără rost și să caști gura la caii care pasc pe lângă case. Sper să nu se schimbe nimic aici prea curând, sper să fie așa cum zicea un localnic, că niciodată nu va fi în Viscri o șosea asfaltată, sper să mai existe MET și norvegieni cu banii cărora să se păstreze casele astea frumoase, sper să nu se taie pomii și să rămână neatinși stâlpii pe care se cățăra hameiul în trecut și-n loc de hamei să se pună la uscat șosete, așa cum îmi imaginam eu când am ajuns la Viscri și am văzut vulpea printre araci, vulpea cea roșie și netemătoare.
