”Sin City”, ”Pleasure City”, ”Fun City”… Las Vegas mi s-a părut mai mult ”Sad City”, depinde de perspectivă. Vii strict pentru vacanță și distracție, vei vedea doar părțile bune, faci un pas în afara faimosului Strip și vezi cum se strecoară realitatea printre crăpăturile largi.
Am o relație ambivalentă cu țara asta mare, SUA. Sunt lucruri pe care le admir, locuri după care tânjesc să le văd (parcurile naționale) și altele care mă fac să fug repede de acolo după câteva zile. Inegalitate socială, sărăcie, alienare. E o țară scumpă în care am constant impresia că nu îmi permit nimic și sunt în continuare confuză dacă americanii înșiși își permit să locuiască acolo sau doar se prefac.
Las Vegas mi s-a părut un oraș copilăresc și genial în același timp. Un oraș care se bazează pe turism și jocuri de noroc, care a luat cele mai cunoscute simboluri din lume și le-a recreat în deșert într-un amestec fascinant de prost gust și inspirație negustorească. Un oraș care vinde la scară mare un miraj, un vis, și o face atât de bine încât s-a îmbogățit din asta. Oamenii dau năvală acolo din toate colțurile lumii pentru a trăi iluzia succesului, a fericirii aduse de bani, a împlinirii dorințelor.
Când îi asculți pe localnici vorbind între ei, vorbesc numai despre hoteluri, tot universul din Las Vegas e concentrat în jurul lor: care e mai bun, care e mai prost, unde poți ieși seara cu familia la masă. Hoteluri cu zeci și sute de camere, probabil toate destul de pline, dacă e să mă iau după numărul mare de turiști de pe stradă. Fete semi-goale plimbându-se câte două pe bulevard și făcând un ban din pozatul cu turiștii, homeless-i care vorbesc singuri pe stradă, americani tipici plimbându-se cu Deuce, autobuzul care circulă pe Strip dintr-un capăt în altul, zone de construcție pustii și dezolante, capele tematice de căsătorie, baruri cu strippers și dughene cu fast food. America.
Când am aterizat în Las Vegas am fost fascinată de deșertul peste care zbura avionul: de la Mexico City până la graniță doar munți imposibil de trecut, apoi deodată deșertul galben și mici petice amenajate de oameni, cercuri și pătrățele. Aterizarea e spectaculoasă dacă vii dintre Mexic, căci zbori chiar lângă Hoover Dam și Lacul Mead.
La graniță am avut parte de o primire cu verificări: veneam din Mexic, așa că eram suspicioasă. ”Ce vrei să vizitezi în Las Vegas?” Habar n-aveam, ce poți vizita în oraș?! Nu memorasem numele hotelurilor și ca să o dau și mai mult în bară am spus ”Stripe” în loc de ”Strip”. M-a trimis la alți colegi care au început interviul numărul doi: cu bagajul au terminat rapid, nu am oricum multe lucruri. Unul dintre ofițeri a fost amuzat că îmi împăturisem pălăria Panama, dar o pălărie de Panama nu e țeapănă, își recapătă forma destul de ușor. Unde lucrez, ce lucrez, unde am călătorit, am fost în Maroc? Daaa?!? (red light, dăduse peste ceva interesant) Unde am mai fost în Orientul Mijlociu? Am fost vreodată arestată, ce am vizitat în Mexic etc. La un moment dat au vrut să vadă contul bancar, a trebuit să scot laptopul, dar nu mă puteam conecta la wifi-ul lor. ”Știu, internetul de aici nu e la fel de bun ca în România”, mi-a zis unul dintre ei (hi hi hi). Păreau că se plictiseau în general, era interviu plus socializare. După o vreme s-au lămurit (tot nu reușisem să accesez contul bancar) și mi-au spus că pot să plec. O ultimă întrebare: ”Cum e San Miguel de Allende, e scump?” Pe bune, își făceau griji că Mexic e mai scump decât Las Vegas?!?
Dacă vrei să vezi toate personajele din universul american trebuie să mergi în locuri mai banale, precum restaurantele fast-food. În câteva zile am văzut așa:
- mire și mireasă în haine de nuntă (rochie albă și costum bleumarin) luând masa la McDonald’s ca și cum acesta e cel mai natural lucru pe care îl poți face înainte sau după nuntă
- un tip obez cu un aparat de respirat cât un mini-troller lângă el, stând cu laptopul în față la un In-N-Out Burger într-un oraș uitat de lume (Kingman, Arizona). Părea că e acolo de ore întregi și am fost curioasă dacă lucrează la ceva interesant sau doar vorbește cu minore pe site-uri de matrimoniale, așa că am ieșit afară și am tras cu ochiul la ecranul lui. Juca Solitaire. Fucking Solitaire!
- același local (eram pe drumul de întoarcere de la Marele Canion): o familie tradițională s-a oprit la intrare pentru un selfie. Păreau fericiți că ajunseseră la localul ăla și nu înțelegeam de ce, eu de abia așteptam să plec de acolo, cartofii prăjiți aveau gust de carton și totul era dezolant. Când de peste drum a venit spre intrare un tip cu ceva în mână, pentru o fracțiune de secundă am înghețat, credeam că are o armă (frica mea cea mai mare pe aici). De fapt avea un telefon.
- tot McDonald’s, un tip afroamerican din fața mea avea o conversație prelungită, pasionată, deși era singur la masă și întâi am crezut că are o cască și vorbește la telefon cu cineva. Dar nu, vorbea singur. Vorbea de minute în șir și absolut nimeni nu îl asculta și nimănui nu îi păsa că avea ceva de spus lumii. E plin de oameni care vorbesc singuri pe aici, cea mai tristă treabă pe care o vezi în America. Sărăcie e și în America Latină, dar oamenii ăia nu sunt alienați ca în nord.
Nu am jucat niciodată la cazino, dar am intrat în câteva aici, e cel mai normal lucru, ca și cum te duci la magazinul din colț să-ți iei țigări. Când nu m-am putut conecta la wifi la hostelul meu am căutat un Starbucks și l-am găsit la cazinoul din Stratosphere, așa că am lucrat de acolo, cu aparatele de păcănele în față. Zeci și sute de jocuri, care de care mai stupide, și oameni singuri sau în cuplu hipnotizați în fața lor așteptând să se întâmple ceva.
La Bellagio cazinoul e imens, treci din galeriile comerciale cu Fendi și Prada direct la mașinile de jocuri. Acolo am văzut cel mai frumos lucru din Las Vegas, o instalație de toamnă în Bellagio Conservatory & Botanical Gardens: vulpițe și ghinde, dovleci uriași (și adevărați), urși și arici, ciuperci gigantice. E un loc care aduce un strop de magie cu fiecare detaliu gândit cu grijă, într-un oraș care a transformat magia într-un business.
Nu mi-am permis să stau la hotel, așa că am stat câteva nopți la un hostel, într-un dormitor de fete. Mă gândeam…ce naiba, chiar nu îmi permit o cameră a mea în orașul ăsta?! Dar apoi am văzut că nu sunt singura, nici americanii nu își permit toți așa ceva. Am împărțit camera cu:
- o tipă din Texas care pornise într-un roadtrip al tuturor statelor americane. Vizitase vreo șase și era la 20 de minute de Zion când a avut un accident cu mașina, a lovit un animal și a căzut într-un șanț. Acum era blocată în Las Vegas și aștepta să i se repare mașina
- o fată din Calgary, de meserie comedian – avea spectacole în Las Vegas, iar într-o seară i-am împrumutat jacheta mea, ca să nu poarte mereu aceleași haine. Avea prieteni din România, dar nu fusese niciodată în Europa, visa să facă și asta într-o zi
- o tipă afro-americană care pleca dimineața devreme și se întorcea seara târziu când se ducea direct la culcare. Lucra și s-a tot scuzat că făcea prea mult zgomot dimineața, dar nici măcar nu o auzisem, venea și pleca ca un nor
Am stat la Bposhtels Las Vegas la 5-10 minute de mers pe jos până la Stratosphere, cazarea a costat 463 lei pentru 3 nopți, prima noapte am dormit peste drum la alt hostel care era un pic mai scump. Zonă ciudată, homeless-i peste tot, mici șantiere, dar și câte o capelă de căsătorii care duminica era plină cu flori și lume elegantă. La hostel mă simțeam în siguranță, dar pe stradă nu și am evitat să ies seara, prea mulți oameni care se băgau în vorbă cu tine (e Vegas, deci ce au de pierdut?). Nu mi-a plăcut orașul. M-am plimbat seara prin Cabo, Puerto Vallarta sau Mexico City și m-am simțit mai safe decât în Las Vegas, ziua. Te poți plimba pe Strip, fășia cu hoteluri și cazinouri de top, cu Deuce, un autobuz dupra-etajat la care biletul costă 2 dolari (poți plăti cash sau cu cardul).
Aș fi prefera să fi putut pleca de acolo mai repede, dar traseele mele depind de zborurile existente și prețurile lor, așa că a trebuit să stau vreo cinci zile. Singura victorie a fost că am vizitat Marele Canion și marele regret e că nu am putut vedea deșertul – Red Canyon și Death Valley. Lumina din deșert, și implicit cea din Las Vegas, are o strălucire aparte și poți vedea munții dincolo de indicatoarele de neon și construcțiile cu zeci de etaje. Atâta frumusețe în deșert și să nu poți vedea decât ciuperca asta atomică numită Las Vegas 😀
