Viena: acum ori niciodată

Cu toții avem povești despre începuturi și o tolbă de amintiri care, o dată cu trecerea timpului, se face tot mai grea. Când ne gândim la ”prima dată” ce ne vine în minte? O istorie searbădă trăită prin ochii altcuiva sau una strălucitoare care ne umple inima de bucurie și astăzi?

Belvedere

Îmi amintesc de sosirea mea la Viena, în prima mea călătorie pe cont propriu, acum o mie de ani șapte ani. Nu era prima mea călătorie în străinătate, dar era prima pentru care îmi făcusem curaj și plecasem singură să văd lumea.

Am simțit pentru întâia dată gustul libertății, al aventurii, al tinereții fără griji, al tuturor lucrurilor care deveneau posibile doar pentru că mă deplasasem prin spațiu. Nu poți înlocui experiența asta cu altceva, trebuie să o trăiești singur, cât inima ți-e încă tânără și sufletul dornic să vadă.

45 de țări mai târziu și șapte ani mai departe, m-am întors în Viena pentru un week-end prelungit la început de iarnă. A fost timpul târgurilor de Crăciun, al soarelui cu dinți, al redescoperirilor pe îndelete. Voiam să revizitez locurile de altădată, dar să văd și câteva locuri noi, în care nu călcasem pe atunci. Și mi-a ieșit destul de bine, până și vremea a ținut cu mine, a fost și soare (dar frig), au fost și nori (dar mai cald), au fost și ploi și multe cafele și plimbări și fotografii.

Am descoperit accidental că GPS-ul de pe telefon funcționează și fără internet, dacă deschid harta înainte (și ce bine mi-a prins chestia asta, habar n-aveți!). M-am bucurat încă o dată de toate beneficiile unui oraș mare și civilizat ca Viena, de transportul perfect în care chiar ca străin te poți descurca de minune, de oamenii (vânzători / funcționari) care îți vorbesc zâmbind și de familiaritatea clădirilor și a străzilor, pentru simplul motiv că m-am născut în Banat, o fostă parte a unui fost imperiu.

Am găsit Viena plină de turiști și m-am alăturat lor în cele mai frumoase locuri ale orașului. Pentru că am stat nu foarte departe de Belvedere m-am dus acolo chiar în prima zi, o dimineață cu soare strălucitor și vânt rece ca gheața. Belvedere este, anul acesta, cel mai vizitat muzeu din Viena, cu un record de 1,4 milioane vizitatori.

Este, probabil, și cel mai scump, la 20 de Euro biletul de intrare. Îl găsiți acolo pe Klimt, dar și pe Schiele și Kokoschka. Grădina palatului se poate vizita gratuit și este una dintre cele mai frumoase din Viena – din vârful dealului se vede la poale orașul, cu vârful Domului Sfântului Ștefan ițindu-se printre case.

Mi-a lipsit Viena, recunosc, e un oraș în care mă simt primită cu căldură, chiar dacă sunt zero grade afară, un oraș atât de ofertant încât nu îmi ajunge niciodată timpul să văd tot ce îmi propun. Și sper să rămână așa 😊

Viena, altă lume

În primele zile în Viena, am pus cap la cap un puzzle de mici locuri și amintiri care-mi sunt mai vii în memorie decât marile atracții turistice din ghiduri: strada pietonală de lângă al doilea hotel în care am stat unde am realizat, duminica seara, că era totul închis. Se întunecase și burnița mărunt, iar eu voiam să-mi cumpăr niște portocale și bântuiam pe strada pustie.

Am găsit un magazin deschis și am intrat în el de plictiseală, era tipul de magazin care vinde de toate, în general marfă proastă, și unde proprietarii sunt arabi sau, în orice caz, musulmani. M-am mirat de ce unele rafturi îmi stăteau în drum și trebuia să mă strecor pe lângă ele, după care am contemplat o vreme niște mănuși cu degetele retezate, dar cu un fel de capac pe care îl trăgeai deasupra.

Nu mă puteam hotărî dacă să le cumpăr sau nu, nu-mi trebuiau și nici nu-mi plăceau, eu de fapt aveam nevoie de niște ciorapi, așa că am început să mă uit la șosete, dar nici șosetele nu-mi plăceau și exact în mijlocul acestei dileme majore patronul m-a atenționat că trebuie să închidă, moment în care am realizat că toate rafturile alea de care mă lovisem erau acolo pentru că oamenii ăștia își strânseseră marfa ca să închidă magazinul.

Am ieșit. Afara burnița și mai tare și mi-era foame, în mijlocul străzii era un singur chioșc deschis care vindea cârnați și vin fiert. Pe sub umbrelele ude se adunase o mână de localnici în vârstă care stăteau la o bârfă mică discutau politica internațională, așa că m-am strecurat printre ei și mi-am cumpărat și eu un cârnat. Vânzătoarea, veselă, m-a întrebat dacă vreau unul normal sau cu cașcaval, „Normal”, am zis eu amabilă, fericită că mă pot înțelege cu ea în limba internațională a cârnaților.

Între timp s-a alăturat grupului nostru încă un localnic, dar mai tinerel, și toți au început să sporovăiască fericiți. Doamna care era în fața mea sub o umbrelă picurând a început să cocheteze cu tipul mai tânăr, acesta și-a luat și el un vin fiert, a vorbit cu domnii mai în vârstă, a cochetat cu doamna, s-a uitat la mine. Era frig și urât și habar n-aveam despre ce vorbesc vienezii ăia, dar măcar nu mai îmi era foame.

Târgurile de Crăciun din Viena

N-are niciun haz să mergi la Viena la sfârșit de noiembrie – început de decembrie și să nu vizitezi târgurile lor de Crăciun, care sunt peste tot, răsar în orice piață mai mică sau mai mare. De reper rămâne târgul de la Rathaus (primărie), unde am văzut pentru prima dată un pom împodobit cu chitare colorate. E aglomerație, miroase a chestii delicioase de băut și de mâncat, e puțin cam prea frig pentru gustul meu, dar nu contează, există glühwein și mănuși groase pentru asta.

Târgurile se vizitează musai după ce se întunecă și se văd luminițele colorate, iar după ce te-ai plimbat destul te poți urca într-un tramvai și mai dai o tură pe Ring, cu ochii la toate lucrurile din jurul tău. Am văzut chiar și-un tramvai decorat ca pomul de Crăciun, cred că avea și clopoței, dar am fost prea uimită ca să-i fac o fotografie decentă 😊

Pe dealurile din Viena: Kahlenberg

Îmi plac orașele în care natura e accesibilă și te poți bucura de ea fără prea mare deranj. O plimbare ușoară, după care să te poți întoarce la confortul unui oraș – ăsta e idealul meu. L-am găsit acum câțiva ani în Heidelberg, unde te poți plimba pe Philosophenweg, un traseu prin pădure, dar și în Viena, care are Vienna Woods, o destinație populară pentru excursii de o zi. Bonus: de pe dealuri ai parte de o vedere panoramică asupra Vienei, cum nu găsești prin alte părți.

Am plecat spre Kahlenberg într-o dimineață însorită, genul de zi care te bine dispune instantaneu, mai ales dacă ești în vacanță. În stația de autobuz toată lumea zâmbea, erau destul de mulți turiști, dar și localnici cu chef de plimbare, toți în așteptarea autobuzului 38A.

Când acesta a sosit s-a produs o mică busculadă, eram mai mulți decât m-aș fi așteptat și mașina a fost aglomerată tot drumul. Autobuzul are capăt de linie la Leopoldsberg, trece prin Grinzing, unde sunt multe cârciumi pentru iubitorii de vin, și face un ocol pe dealuri până ajunge la Kahlenberg.

Kahlenberg e doar un deal pe care s-au construit un restaurant cu terasă și o biserică. În Al Doilea Asediu asupra Vienei din 1683 Regele Sobieski al Poloniei i-a atacat pe turcii otomani la Kahlenberg și i-a învins. Momentul e important pentru istoria Europei, Viena fiind poarta de intrare în Europa de Vest.

În zilele noastre locul este mult mai pașnic, dealurile sunt acoperite cu viță de vie, iar unii viticultori au deschis o cârciumioară în care poți degusta vinul local. Când am fost eu (sfârșitul lui noiembrie) era deschisă una singură, dar am mai văzut cel puțin încă o vie care se lăuda că organizează degustări. De pe terasa din Kahlenberg poți coborî și porni în trasee ușoare prin pădure sau pe dealurile cu viță de vie – unele duc înapoi în Grinzing, altele coboară spre Dunăre sau în alte direcții.

Eu am ales să o iau spre Dunăre – s-a dovedit a fi un traseu foarte plăcut, folosit de localnicii care făceau mountain biking. O dată ajunsă la poalele dealului tot ce a trebuit să fac a fost să aștept autobuzul care m-a dus înapoi la stația de metrou Heiligenstadt. O zi perfectă.

Cum se ajunge acolo: cu metroul până în stația Heiligenstadt (capăt de linie pe U4). Din fața stației de metrou se ia autobuzul 38A, care circulă între Heiligenstadt și Leopoldsberg. Găsiți AICI programul autobuzului 38A.

Schönbrunn

A doua zi, la Schönbrunn, m-am întâlnit cu un nor furibund și un vânt de 100 km / oră din cauza căruia s-a închis parcul de la Glorietta, așa că o mână de turiști mai iresponsabili, printre care și eu, am sărit gardul ca să urcăm până în vârful dealului.

Am alergat până sus cu sufletul la gură, eram sigură că va veni cineva să ne alunge de acolo din moment ce blocaseră accesul în parc și chiar așa a fost, nici n-am ajuns bine în vârful dealului că a și venit un nene pe bicicletă și ne-a răsfirat pe toți. N-am vrut să plec imediat, deși bătea vântul atât de tare încât de abia mă mai țineam pe picioare, m-am dus până la Glorietta și abia apoi am luat-o prin pădure, pe lângă Grădina Zoologică, până jos.

Furtuna sta să pleznească, dar încă se ținea bine, așa că am plecat de la Schönbrunn și m-am oprit în primul chinese noodle shop de pe stradă ca să mănânc tăiței cu creveți. După care am intrat și în cafeneaua de alături pentru un ștrudel cu mere și-un espresso mic – când am aruncat ambalajele în coșul de gunoi o bucată s-a prins în clapa de deasupra, lucru care a făcut-o pe vânzătoare să se încrunte la această contravenție și m-am grăbit iute să remediez problema.

Ottakring

Cu forțe proaspete (și cu burta plină) m-am hotărât spontan că nu e cazul să cobor la metrou, puteam merge pe jos, cerul era atât de fascinant de gri și amenințător și orașul atât de primitor și interesant… Am ajuns la un pasaj, am trecut un pod peste o cale ferată, m-am oprit să iau autobuzul și am decis să merg în Ottakring, la cimitir.

Era o idee cam trăsnită și nu prea știam ce-o să găsesc, dar mi-a plăcut Ottakring mult, e un cartier burghez înșirat pe niște dealuri, liniștit și provincial, mi-a ieșit în cale chiar și-o făbricuță și aș fi mers mai departe, sus pe deal, dacă GPS-ul nu mi-ar fi indicat că trebuie să o iau la vale dacă vreau să ajung la cimitir. Exact când am intrat acolo a început să plouă, întâi mai încet, apoi mai tare: mirosea a primăvară și a libertate, libertatea de a face ce vrei tu, chiar dacă asta presupune să fii murat de ploaie într-un cimitir.

Ce găsești în Viena?

De toate pentru toți. Pe Graben m-am enervat că n-am găsit niciun loc în care să pot bea o cafea fără să mă calc în picioare cu zeci de alți turiști. Câteva ore mai târziu treceam pe lângă baruri de cartier semi-pustii și cafenele în care câte-o bătrânică își mânca tacticos prăjitura.

M-am oprit în fața vitrinelor unor magazine închise în care se vedeau hărți de demult și urechi de Playboy, într-un gang m-am uitat la niște fotografii sepia de pe un perete, iar într-o librărie m-am uitat la cărți, doar pentru plăcerea de a le vedea înșirate pe rafturi. M-am apropiat de cai și le-am mângâiat botul fin, am fotografiat umbrele înserării și am trecut pe lângă o grădină zoologică într-un turn.

M-am plimbat. Mult. M-am bucurat de toate pe îndelete. În ultima zi am mers să văd KunstHausWien, am stat o clipă peste drum și m-am uitat la clădire, gândindu-mă ce aș mai putea să fac. Aveam rucsacul în spate și îl simțeam tot mai greu, am trecut podul spre Prater știind că nu voi putea merge acolo și exact atunci am văzut… tramvaiul!

Un tramvai roșu pe stil vechi care mergea la Westbahnhof, traversând Viena. Era perfect, exact ce voiam! Mi-am amintit de tramvaiul pe care îl văzusem într-o altă seară: un tramvai roz, decorat cu globuri de Crăciun, trecând încet pe Ring în timp ce vatmanul trăgea de clopoțel, cling-cling, cling-cling.

Altă lume.