Ajunsesem la finalul călătoriei prin India când am aterizat în Varanasi. Îmi tot schimbasem rezervările pentru acest oraș – pe de o parte îmi doream confort, pe de alta voiam să stau la un hotel pe malul Gangelui ca să pot privi fluviul ori de câte ori aș fi dorit.
Până la urmă m-am hotărât pentru Scindhia Guest House – un hotel mai modest, dar care s-a dovedit a fi o alegere bună, era foarte curat, iar managerul era extrem de prietenos.
Burning ghat în Varanasi
Varanasi este un oraș bătrân, iar partea veche a orașului este doar pentru pietoni. Mașinile nu pot intra acolo, sunt doar alei înguste pe care te împiedici de vaci care moțăie sau de produsele pe care le lasă în urma lor.
Aeroportul este departe, la 24 de km de oraș, iar taxiul a fost cel mai scump din toată călătoria prin India – 800 de rupii pentru un taxi cu aer condiționat. Șoferul m-a dus până unde a putut intra cu mașina, după care a parcat și m-a condus prin labirintul de străduțe până la hotel.
Scindhia Guest House era la doi pași de unul din cele două ghaturi pe care se ard cadavrele hindușilor (burning ghat). De pe terasa hotelului vedeam Gangele, iar în stânga grămezi de lemne și fum.
Mi-am dat seama ce se întâmplă acolo doar după ce am ieșit la plimbare și am urcat pe o terasă de pe care se vedeau jos, pe malul râului, platformele care ardeau. Ca turist poți privi la toate astea, dar nu ai voie să faci fotografii.
Oricum, nu sunt detalii macabre care să te marcheze – un indian pirpiriu care încerca să stoarcă niște bănuți de la mine a început să turuie despre focul lui Shiva, născut din cele cinci elemente, despre cât de scump e lemnul necesar pentru foc (minciună, de fapt are un preț obișnuit) și la un moment dat mi-a spus ”Uite, și cadavrul acesta așteaptă să fie incinerat” și mi-a arătat o chestie mică, învelită în portocaliu, care zăcea la doi metri de mine.
Nici măcar nu remarcasem cadavrul. Corpurile hindușilor morți sunt purtate pe străzile orașului pe o targă, acoperite cu flori portocalii, sunt duse la unul din cele două burning ghat unde un preot execută ceremonialul. Corpul este acoperit cu lemne și totul arde până nu mai rămâne nimic. Cel puțin așa sper.
Durga Puja
Am ajuns în Varanasi în timpul unei mari sărbători hinduse, Durga Puja, care celebrează victoria zeiței Durga asupra demonului Mahishasura. Tot orașul era decorat cu statui ale zeiței Durga la care se aduceau ofrande, iar seara a avut loc un ceremonial în aer liber, pe malul Gangelui.
M-am dus acolo cu barca, împreună cu alți doi turiști din hotel, și a fost unul din puținele momente de care o să-mi amintesc și mai târziu, pentru că chiar a fost o seară specială: zeci de bărci s-au adunat lângă unul dintre ghaturile din Varanasi, preoții hinduși au oficiat un ceremonial cu cântece, dansuri și foc, fluviul sacru pe care ne-am plimbat noaptea cu barca, liniștea de pe apă și apoi, din nou, focurile de la burning ghatul de lângă hotel, care nu încetaseră nicio clipă.
Ghidul din Varanasi
În prima zi în Varanasi, în timp ce căutam, fără succes, un bancomat prin labirintul orașului vechi, mi-am făcut un prieten indian care s-a oferit să-mi fie ghid a doua zi. Fratele lui lucra la hotel și dimineața a venit să-mi facă turul orașului.
A început prin a-mi arăta temple pe care nu le-aș fi descoperit de una singură în hățișul din Varanasi, explicându-mi și ce înseamnă una sau alta: clădirea de lângă hotel, la care mă uitam cu curiozitate, s-a dovedit a fi un pavilion al fostului rege – regele și regina aveau scări diferite pe care puteau coborî până la Gange.
Un templu interesant a fost unul care era două nivele sub pământ, arăta ca un puț adânc, iar în fundul acestuia se găsea templul. Nepali Mandir a fost un alt templu, e decorat cu sculpturi kama sutra și se găsește pe malul Gangelui.
La un moment dat s-a pornit ploaia și ne-am retras în magazinul în care lucra ghidul. Mă așteptam la asta, dar nu m-am opus, eram curioasă ce se va întâmpla mai departe: magazinul era o încăpere tapetată cu pernițe pe jos, fără vreun alt mobilier. Am intrat desculță, m-am așezat cu picioarele încrucișate, patronul m-a servit cu ceai și a început să dea ordine să se aducă diverse stofe.
Apoi s-a întrerupt curentul, de vreo trei ori chiar, aparent un lucru obișnuit în Varanasi, apoi alte șaluri și baticuri au defilat prin fața mea. Însă nu mai aveam bani pentru suveniruri, erau ultimele zile în India și nici nu-mi plăcea foarte tare marfa pe care mi-o tot arătau, așa că am refuzat alte oferte și m-am ridicat să plec. Între timp se oprise și ploaia: ”Namaste” și am plecat mai departe.
Cartofi prăjiți cu brânză
Totul este înghesuit în Varanasi, iar din cauza festivalului se produceau busculade – în unele locuri erau postați polițiști care aveau grijă să mai degajeze locurile aglomerate. Mă apucase o sentiment de claustrofobie și un dor de casă, simțeam că nu mai pot respira din cauza fumului de la ghatul care ardea continuu și simțeam orașul ca fiind apăsător.
În ultima zi simțeam că mă sufoc în Varanasi, totul mi-e străin și mă simțeam confuză vizavi de ce căutam eu acolo. Am ieșit să mă plimb și după un sfert de oră m-am întors la hotel: sentimentul era că nu avea niciun rost să mă plimb, că nu era un oraș în care să te plimbi, mă oboseau toate, iar lucrurile mărunte mă iritau. Când o indiancă s-a oprit să facă pipi aproape în mijlocul drumului, m-am întors la hotel. Îmi ajunsese.
Seara l-am întrebat pe proprietarul hotelului dacă îmi poate pregăti pentru cină cartofi prăjiți cu brânză deasupra. Visam la cartofii ăștia de câteva zile, era aproape o suferință fizică să mănânc mâncare indiană – cartofii prăjiți reprezentau ”acasă”, visam la toamna care începuse în București și pe care o ratam ca să mă plimb pe străduțe murdare, printre baligi, și visam la cartofi prăjiți în timp ce tușeam din cauza fumului care venea dinspre ghat.
Am fost așa de fericită când patronul mi-a adus cartofii și mi-a pus chiar și o lămâie tăiată alături, încât am mai cerut o porție! Înțelesese starea în care mă aflam, iar eu am înțeles că această călătorie se terminase.
