Căutând vara în Barcelona

Am lăsat o Spanie în care oamenii făceau baie și plajă până seara târziu și am regăsit un București înfrigurat cu toate cele 10 grade Celsius oferite în timpul nopții. În Barcelona mă tratam împotriva căldurii cu înghețată și răcoarea din Barri Gòtic, în București mi-a înghețat mâna pe clanța de la ușa camerei (lăsasem geamul deschis), de-a trebuit să-mi fac repede o baie fierbinte și un ceai așijderea.

Ieri eram cu ochii după cișmele ca să-mi răcoresc mâinile și să-mi astâmpăr setea, azi noapte am concluzionat în somn că va trebui să scot și-o pătură ca să nu îngheț de frig. ”Dincolo” mi-am blestemat zăpăceala de a-mi lăsa acasă ochelarii de soare și costumul de baie, aici, azi, mă felicit că mi-am luat o zi liberă și că pot lenevi cât să mă obișnuiesc cu noua stare de lucruri – când am plecat eu parcă era frumos și cald și-n București, nu?

În Barcelona erau 26 de grade seara pe la 7; nu știu dacă așa este de obicei sau e doar o altă vară indiană care s-a întins până în partea aia a Europei, însă oricum ar fi, e clar că vremea e mult mai blândă în colțul ăla de lume. Or fi fost magazinele pline cu tricotaje și cizmulițe, dar era destul să te uiți la palmierii ăia care-și fluturau frunzele-n vânt ca să te îndoiești că în Barcelona vine vreodată iarna, că ar putea să ningă sau să fie, măcar pentru o secundă, frig și urât.

Poate că este, dar eu o să țin minte doar vara asta târzie de la început de octombrie, plimbările cu picioarele goale prin mare, valurile năzdrăvane care te udau până la genunchi, sarea și nisipul care se lipeau de haine și de suflet, surferii care căutau câte un val care să-i aducă la țărm, lumina aia care se scurgea ca mierea peste nisipul auriu, mirosul de fructe de mare și pește, de flori, de aer ionizat, de vară. Ultimele semne de vară…

În sus și-n jos pe Tibidabo

Eram în avionul spre Barcelona după o întârziere de vreo jumătate de oră și mai bine de o oră de stat la coadă la îmbarcare, într-o înghesuială cumplită în Aeroportul Băneasa care nu mai face față de multă vreme la numărul de călători care îi calcă pragul. Credeam că mă voi dezintegra acolo, pe loc, tot așteptând să-mi controleze și mie cineva pașaportul (pe care l-am luat de verificare, că tot am mânjit ultima copertă cu niște super glue încercând să fac o lipeală; din fericire sau din păcate n-a observat nimeni această “capodoperă”, pașaportul superglueit fiind acceptat cu plictiseală de toți grănicerii, fără excepție).

Trec de coadă, trec și de întârziere, decolăm după ce toată lumea își schimbă locul și eu aterizez undeva la culoar, ce bine, că oricum nu-mi place la mijloc. În spatele meu un trio masculin petrecăreț și vorbăreț pus pe fapte mari din categoria “noi suntem mai deștepți decât voi și ne permitem să cumpărăm toate sticluțele de vin din avion și să ne îmbătăm cu ele până la destinație.” Ceea ce au și făcut.

Câteva rânduri mai în față stătea prietena unuia dintre eroi – domnișoara nu a putut suporta despărțirea de 3 ore de perechea sa și a stat tot drumul ba în picioare pe culoar, ba pe scaunul iubitului, ba pe un scaun alăturat când trebuia să treacă dulăpiorul cu sucuri și sandvișuri de colo-colo, că trebuia și el să treacă, deh. Alternativ mai stăteau și alții în picioare ba trăgând de spătarul scaunului meu, ba băgându-și mâna prin părul meu, și tot așa tot drumul.

La un moment dat am nimerit peste niște turbulențe care s-au cerut a fi luate în serios, mai ales când avionul a căzut deodată în gol, provocând hohote de râs în tot avionul. Eu n-am râs, că nu mi s-a părut așa de amuzant să cad în gol cu low-cost-ul deasupra Mediteranei și nici nu băusem vin. La Barcelona toată lumea a coborât ca să continue petrecerea; era vreo 10 dimineața, așa că m-am dus să mă cazez.

De pe Rambla de Catalunya se vedea în zare un deal cu un castel sau o biserică în vârf – am crezut întâi că este Montjuic, că doar n-aveam de unde să știu cum arată, dar după vreo oră-două de mers pe jos în direcția dealului (hotărâsem să mă plimb pe acolo în prima zi) m-am prins că este Tibidabo și că nu-i chiar așa de ușor să ajungi la el cum crezusem cu nevinovăție la început.

Întâi pentru că nu găseam drumul corect, tot urcam și coboram ca să ajung pe altă stradă, iar de urcat nu este niciodată ușor. De sus priveliștile sunt, cum altfel, mult mai mișto decât ce îți poate oferi funicularul ăla care pentru 4 Euro te duce în câteva minute în vârf.

Dacă ajungeți în Barcelona recomand și-o tură din asta într-o zi cu mai puțin soare, cum am avut eu vineri – ești destul de aproape de oraș cât să îl vezi întinzându-se la vale, dar și suficient de departe cât să simți miros puternic de flori și brazi și să asculți triluri de păsărele. Idilic. Și nici nu prea sunt turiști, doar localnici făcând “hiking” sau “biking” pe cărările alea pustii.

Barcelona del Mar

Ajunsesem pe Rambla del Mar și voiam să mănânc și eu, ca tot omul, ceva. Pe o parte a podului era prea mult soare care-mi bătea exact în ochi iar eu îmi uitasem ochelarii de soare acasă, pe cealaltă parte nu mai era niciun loc liber și mă tot fâțâiam de colo-colo, doar-doar. În cele din urmă a plecat cineva, m-am așezat, am văzut că se cară și ceilalți care stăteau pe bancă și am început tacticoasă să scotocesc prin geantă în timp ce în spatele meu țipa de zor o alarmă.

Și a țipat, și a țipat, la un moment dat am zis să mă uit și eu să văd ce se întâmplă, o fi arzând ceva, m-am întors și am observat în primul și în primul rând că eram singurul om de pe partea aia a podului și că toată lumea se strânsese cuminte în spatele unei bariere și așteptau ceva; într-un colț un nene cu uniformă îmi făcea semn zâmbind să vin la el.

Da, alarma aia țipase ca din gură de șarpe în ultimele două minute doar pentru mine, ca să mă trezesc și să trec de partea cealaltă a barierei. Jumătate din podul din lemn aluneca într-o parte ca să lase să treacă iahturile, numai eu mai stăteam în calea bărcuțelor care voiau să-și ia zborul spre ape mai albastre. Trebuie neapărat să mă plimb într-o zi cu un vas din ăsta cu pânze, pare foarte fain, că altfel nu-mi explic de ce pasagerii de pe iahturi fac cu mâna celor de pe țărm și zâmbesc așa fericiți.

M-am mai plimbat pe la: la Boqueria care-i o piață faimoasă de pe Rambla, piață din care mi-ar fi plăcut să cumpăr tot, dar tot ce aveau pe acolo, de la raci și crabi care dădeau din lăbuțe până la sucuri proaspete, ciocolată și dulciuri de nu știu câte feluri, legume al căror nume nu îl cunosc, fructe exotice, pești care mai de care, cărnuri, brânzeturi, ah…numai bunătățuri, raiul pe pământ. N-am mai intrat și a doua oară că mă durea sufletul de ce vedeam pe acolo.

Apoi, pe Montjuïc, am descoperit într-o grădină că palmierii fac și ei fructe ca niște ciorchini galbeni, ba chiar am încercat să gust un fruct din ăsta, dar era cam fad și nici nu voiam să mor otrăvită prin Spania. Montjuïc e un deal mai accesibil decât Tibidabo, dar și pe el se poate ajunge cu telecabina, așa… pentru leneșii care n-au chef să urce câteva trepte printr-un parc foarte drăguț plin cu cactuși de toate formele și mărimile (cactușii mi se par foarte simpatici, așa rotofei cum sunt ei și plini de ace, ca niște arici).

Ziua mi-am încheiat-o pe plajă unde, având în vedere cât de frig a fost zilele astea, aproape că nu-mi vine să cred că am fost, probabil că și acum e tot cald acolo și lumea se bălăcește de zor în apă, da’ lasă că și eu am dat azi drumul la aragaz ca să se încălzească în casă și acum e așa de caaaald și bine și dacă mă enervez fac și-o baie, torn un borcan cu sare și-mi imaginez că sunt la mare, sâc!

În căutarea timpului regăsit

În spatele Sagradei Familia se găsește un părculeț cu un mic lac în centru și, într-unul din colțuri, două terenuri mici cu nisip. Într-unul din ele se joacă în week-end (și probabil nu numai atunci) pétanque sau boules, cum îi mai zic franțujii, un joc cu bile aruncate de acolo-acolo cu scopul de a ajunge cât mai aproape de o minge mai mică din lemn.

În terenul alăturat se joacă popice, dar în loc de minge ca la bowling, la aruncare se folosește un popic (popic, nu pupic, da?) din ăsta mai mic și năzdrăvan. Pare simplu să răstorni toate alea nouă popice, dar în realitate îți trebuie îndemânare și pentru asta.

Jucătorii – niște bătrânei care se jucau cu mult calm și seriozitate duminica dimineața. Printre ei erau, cu siguranță, și campioni locali ai jocului – ”Bună ziua, mă numesc José și sunt campionul lunii septembrie la pétanque.”

Mie, într-o călătorie, îmi ia cel puțin o zi să mă relaxez și să intru în starea aia binecuvântată de odihnă, de călătoreală fără griji cotidiene, încrâncenări și încruntări sau tensiuni din te miri ce. La Barcelona mi-a luat vreo două zile și de abia în a treia zi, dimineața, mergând pe străduțele care duc la Sagrada Familia am realizat că ziua aia era numai a mea, că eram liberă s-o trăiesc cum aveam chef, că soarele pica pieziș pe nu știu ce zid, că atunci, exact în clipa aia, aveam tot timpul din lume.

Am intrat într-o cafenea de cartier, proprietate a unor chinezi întreprinzători, mi-am luat un sandviș și o cafea, că tot venea la pachet, și cafeaua aia, băută după aproape un an de zile în care nu m-am atins de așa ceva, mi s-a părut cea mai bună din lume – dulce, caldă, cu mult lapte și foarte aromată.

În cafenea mai intrau localnici, își luau micul dejun cu ziarul în față, mai conversau cu patronul, mai tândăleau pe acolo, d’astea. Ziua aia am dedicat-o lui Gaudi, Parcul Güell cu un urcuș pe o căldură năprasnică, Sagrada Familia înghesuită printre clădirile din jur cu turnulețele ei cu rozete în vârf, Palatul Güell care-i tocmai în partea cealaltă a orașului.

Plaça Reial a venit ca un bonus, după ce am căutat-o vreme bună doar ca să constat că deja fusesem acolo, că mă odihnisem pe o bancă uitându-mă la oameni și la fântâna care n-avea pace.

Nu, nu m-am dus în Andorra. What for? Aveam nevoie să stau pe malul unei mări și să uit pentru o vreme de mine și de viață, de oameni și de locuri, de tot ce cari cu tine, inconștient, în fiecare călătorie, oricât de îndepărtată sau apropiată ar fi. Și pentru câteva minute cred că am reușit.