Căutând vara în Barcelona

Barcelona într-un octombrie călduros: plimbare în Tibidabo, Rambla de Catalunya, plaje, Barcelona del Mar, Gaudi, Sagrada Familia, Parcul Güell , Barri Gòtic, dans și poezie.

În sus și-n jos pe Tibidabo

Am lăsat o Spanie în care oamenii făceau baie și plajă până seara târziu și am regăsit un București înfrigurat cu toate cele 10 grade Celsius oferite în timpul nopții. În Barcelona mă tratam împotriva căldurii cu înghețată și răcoarea din Barri Gòtic, în București mi-a înghețat mâna pe clanța de la ușa camerei (lăsasem geamul deschis), de-a trebuit să-mi fac repede o baie fierbinte și un ceai așijderea.

În Barcelona erau 26 de grade seara pe la 7; nu știu dacă așa este de obicei sau a fost doar o vară indiană care s-a întins până în partea aceea a Europei, însă oricum ar fi, e clar că vremea e mult mai blândă în colțul ăla de lume. Or fi fost magazinele pline cu tricotaje și cizmulițe, dar era destul să te uiți la palmierii care își fluturau frunzele-n vânt ca să te îndoiești că în Barcelona vine vreodată iarna, că ar putea să ningă sau să fie, măcar pentru o secundă, frig și urât.

Poate că este, dar eu o să țin minte doar vara asta târzie de la început de octombrie, plimbările cu picioarele goale prin mare, valurile care te udau până la genunchi, sarea și nisipul care se lipeau de haine și de suflet, surferii care căutau câte un val care să-i aducă la țărm, lumina aia care se scurgea ca mierea peste nisipul auriu, mirosul de fructe de mare și pește, de flori, de aer ionizat, de vară. Ultimele semne de vară.

În sus și-n jos pe Tibidabo

De pe Rambla de Catalunya se vedea în zare un deal cu un castel sau o biserică în vârf – am crezut întâi că este Montjuic, dar după vreo oră-două de mers pe jos în direcția dealului mi-am dat seama că este Tibidabo și că nu-i chiar așa de ușor să ajungi la el cum crezusem la început.

Dacă ajungeți în Barcelona recomand și-o tură acolo într-o zi cu mai puțin soare – ești destul de aproape de oraș cât să îl vezi întinzându-se la vale, dar și suficient de departe cât să simți mirosul puternic de flori și brazi și să asculți triluri de păsărele. Idilic. Și nici nu prea sunt turiști, doar localnici făcând „hiking” sau „biking” pe cărările pustii.

Barcelona del Mar

Ajunsesem pe Rambla del Mar, pe o parte a podului era prea mult soare care-mi bătea exact în ochi iar eu îmi uitasem ochelarii de soare acasă, pe cealaltă parte nu mai era niciun loc liber și mă tot fâțâiam de colo-colo, doar-doar. În cele din urmă a plecat cineva, m-am așezat, am văzut că pleacă și ceilalți care stăteau pe bancă și am început tacticoasă să scotocesc prin geantă în timp ce în spatele meu țipa de zor o alarmă.

Și a țipat, și a țipat, la un moment dat am zis să mă uit și eu să văd ce se întâmplă, o fi arzând ceva, m-am întors și am observat în primul și în primul rând că eram singurul om de pe partea aia a podului și că toată lumea se strânsese cuminte în spatele unei bariere și așteptau ceva; într-un colț un nene cu uniformă îmi făcea semn zâmbind să vin la el.

Da, alarma țipase ca din gură de șarpe în ultimele două minute doar pentru mine, ca să mă trezesc și să trec de partea cealaltă a barierei. Jumătate din podul din lemn aluneca într-o parte ca să lase să treacă iahturile, numai eu mai stăteam în calea bărcuțelor care voiau să-și ia zborul mai departe.

M-am mai plimbat prin La Boqueria care-i o piață faimoasă de pe Rambla, piață din care mi-ar fi plăcut să cumpăr tot ce aveau pe acolo, de la raci și crabi care dădeau din lăbuțe până la sucuri proaspete, ciocolată și dulciuri de nu știu câte feluri, legume al căror nume nu îl cunosc, fructe exotice, pești care mai de care, cărnuri, brânzeturi, ah…numai bunătățuri.

Apoi, pe Montjuïc, am descoperit într-o grădină că palmierii fac și ei fructe ca niște ciorchini galbeni, ba chiar am încercat să gust un fruct din ăsta, dar era cam fad și nici nu voiam să mor otrăvită prin Spania. Montjuïc e un deal mai accesibil decât Tibidabo, dar și pe el se poate ajunge cu telecabina, așa… pentru leneșii care n-au chef să urce câteva trepte printr-un parc foarte drăguț plin cu cactuși de toate formele și mărimile.

Mi-am încheiat ziua pe plajă unde oamenii făceau baie în mare, în octombrie.

Sagrada Familia & Gaudi

În spatele Sagradei Familia se găsește un părculeț cu un mic lac în centru și, într-unul din colțuri, două terenuri mici cu nisip. Într-unul din ele se joacă în week-end pétanque sau boules, cum îi mai zic francezii, un joc cu bile aruncate de acolo-acolo cu scopul de a ajunge cât mai aproape de o minge mai mică din lemn.

În terenul alăturat se juca popice, dar în loc de minge ca la bowling, la aruncare se folosește un popic (popic, nu pupic, da?) din ăsta mai mic și năzdrăvan. Pare simplu să răstorni toate alea nouă popice, dar în realitate îți trebuie îndemânare și pentru asta.

Jucătorii – niște bătrânei care se jucau cu mult calm și seriozitate duminica dimineața. Printre ei erau, cu siguranță, și campioni locali ai jocului – ”Bună ziua, mă numesc José și sunt campionul lunii septembrie la pétanque.”

Mie, într-o călătorie, îmi ia cel puțin o zi să mă relaxez și să intru în starea aia binecuvântată de odihnă, de călătoreală fără griji cotidiene, încrâncenări și încruntări sau tensiuni din te miri ce. La Barcelona mi-a luat vreo două zile și de abia în a treia zi, dimineața, mergând pe străduțele care duc la Sagrada Familia am realizat că ziua aia era numai a mea, că eram liberă s-o trăiesc cum aveam chef, că soarele pica pieziș pe nu știu ce zid, că atunci, exact în clipa aceea, aveam tot timpul din lume.

Am intrat într-o cafenea de cartier, proprietate a unor chinezi întreprinzători, mi-am luat un sandviș și o cafea, că tot veneau la pachet, și cafeaua aia, băută după aproape un an de zile în care nu m-am atins de așa ceva, mi s-a părut cea mai bună din lume – dulce, caldă, cu mult lapte și foarte aromată.

În cafenea mai intrau localnici, își luau micul dejun cu ziarul în față, mai conversau cu patronul, mai tândăleau pe acolo. Ziua aceea am dedicat-o lui Gaudi, Parcul Güell cu un urcuș pe o căldură năprasnică și Sagrada Familia înghesuită printre clădirile din jur cu turnulețele ei cu rozete în vârf.

Plaça Reial a venit ca un bonus, după ce am căutat-o vreme bună doar ca să constat că deja fusesem acolo, că mă odihnisem pe o bancă uitându-mă la oameni și la fântâna care n-avea pace.

Ce mai poți vedea în Spania: Madrid, Valencia, Granada, Ronda, Málaga, Bilbao, San Juan de Gaztelugatxe, San Sebastián, Palma de Mallorca, insula Mallorca.