Vânătorii de zmeie, o poveste apăsătoare

Am terminat de citit săptămâna trecută Vânătorii de zmeie a lui Khaled Hosseini, o carte pe care mi-am dorit la un moment dat să o abandonez, nefiind tocmai o poveste ușoară. Nu mai citisem nimic de Hosseini, îmi fusese recomandată Splendida cetate a celor o mie de sori, dar am vrut să încep cu prima lui carte, care e cea de față.

Povestea băiețelului laș și nedrept, care preferă să tacă decât să sară în apărarea celui care se dovedește a fi chiar fratele său vitreg, m-a cam întors pe dos. Copiilor n-ar trebui să li se întâmple lucruri atât de rele nici măcar în cărți, dar din păcate astea e lumea în care trăim. Când Amir îi înscenează lui Hassan și episodul cu banii, mi-a fost și mai silă. Iar la final când, adult fiind, are șansa să se revanșeze și prima lui reacție este să refuze pentru că ”este periculos”, mi-am pierdut și bruma de înțelegere pe care o aveam pentru personajul lui.

Dar povestea este interesantă – e o frescă a Afganistanului care trece de la o viață fericită și relativ normală (nu 100% normală, căci hazarii nu erau demni decât pentru a fi slugi) la război, talibani și execuții pe stadion. Cu cât aflu mai multe despre țara asta, cu atât mai puțin îmi doresc să o vizitez vreodată, chiar și în condiții de securitate și dispariție completă a talibanilor. Sunt prea multe lucruri care mi se par revoltătoare, e prea multă sălbăticie. Cel puțin acum…

Despre Afganistan am mai citit și Anticarul din Kabul, de Åsne Seierstad, altă carte care te lasă cu un gust sălciu. Câteodată mă bucur nespus că hazardul a făcut să mă nasc în Europa, chiar dacă nu în cea mai strălucitoare dintre lumi…