Pamir, ziua 7: traseu în Valea Jizeu, la niște cătune foarte izolate, până la care nu există drum pentru mașină; localnicii trebuie să care absolut tot pe o cărare printre munți, cale de 7-8 km.
Un traseu izolat
La varianta mai lungă de călătorie prin Pamir, ca cea de nouă zile pe care am făcut-o eu, sunt incluse și câteva drumeții, cum ar fi cea spre Valea Jizeu. Un fel de side-trips, care te ajută să cunoști mai bine regiunea pe care o vizitezi.
Valea Jizeu a fost o excursie de o zi, cu dormit noaptea acolo, și pentru că regiunea aceea e extrem de izolată, a fost singura dată când agenția nu a rezervat cazare pentru noi… pentru că nu au avut cum. În vale nu există semnal GSM, nu există internet și nu există nici drum rutier, doar o cărare printre munți.
Am plecat de dimineață cu mașina și am intrat pe un drum neasfaltat, pe malul unui râu, printre munți. După mai mulți kilometri, mașina a oprit la un pod care se balansa peste râu – ajunsesem la capăt, mașina nu mai avea unde merge. Ne-am luat un bagaj pentru o noapte și am trecut podul, urmând ca șoferul să vină a doua zi dimineața, la ora 10, să ne ia din același loc.
Citește și: Astana futuristă
Picnic cu localnicii
Am fost în grup cu trei bărbați care erau mai rapizi decât mine în drumeție, așa că i-am pierdut destul de repede din vedere, dar aveam ruta în aplicația maps.me și nu am fost îngrijorată.
Dar, la un moment dat, nu am mai fost sigură dacă merg bine; nu prindeam semnal GPS să văd unde sunt pe hartă și nici nu îi mai vedeam în față, așa că m-am întors un pic din drum până la râul peste care trecusem. Și acolo i-am văzut.
Un grup de localnici era la un picnic pe malul râului, iar cei din grupul meu erau acolo. Am fost invitată să vin și eu; mi-au oferit din mâncarea pe care o luaseră pentru ei, iar unul dintre tadjici a mutat un pietroi ca să-mi fie un fel de scaun.
Era un grup de adulți și copii, și erau foarte bucuroși să întâlnească niște străini în vizită în țara lor. Unii erau din împrejurimi, alții din Dușanbe. După ce am mâncat din mâncarea lor (care era foarte bună!), am întrebat cât trebuia să plătesc, iar ei au spus: “Nu, nu, nu…”
Nu era despre bani, ci despre a împărți mâncarea cu niște drumeți, că poate le era foame (ne era!). Genul ăsta de experiență o trăiești prin țări mai sărace, aproape niciodată în cele bogate (mai sunt și excepții).
La plecare, bătrânul grupului a insistat să luăm fiecare cel puțin două bomboane dintr-o pungă cu dulciuri, și, după atâtea zâmbete și gânduri bune, am plecat la drum.
Citește și: Cvas și relaxare în prietenosul Bișkek
Traseul spre Valea Jizeu
Traseul spre Valea Jizeu are 7-8 kilometri, în funcție de cât de mult vrei să avansezi în vale, și urcă încet tot mai sus, chiar dacă traseul în sine nu e dificil. Eram deja la 2.300 – 2.700 de metri altitudine, așa că am rămas iar în urmă și am făcut traseul în mare parte fără să mă întâlnesc cu nimeni.
Aproape de intrarea în sat, mi-a ieșit în cale un localnic și ne-am oprit să vorbim. El era căsătorit cu o fată din cătunele din vale și acum făcea drumul în direcția opusă, cu niște produse locale. Într-un bidon gol de apă de 5 litri erau niște fructe mici, negricioase, asemănătoare cu afinele.
Ce e asta? „Cernița,” mi-a zis el. Nu erau pentru vreo vișinată, cum m-am gândit eu imediat, ci pentru gem. Păreau bune și cred că viitorul gem urma să fie delicios.
Ne-am despărțit, și când am intrat în cătun, mi-a ieșit în cale un alt străin, un rus din Sankt Petersburg. Nu știu dacă își căuta cazare sau deja avea, dar părea foarte curios să știe ce căutam eu acolo.
La Lola’s Guesthouse, în Valea Jizeu
Eram deja obosită după 7 kilometri prin munți, nu voiam decât să îmi găsesc o cazare și să nu fac nimic restul zilei. De la localnicul cu „cernița” aflasem că Lola’s Guesthouse era cea mai bună cazare în Valea Jizeu, pentru că era chiar pe malul unui lac.
Ajunsesem în primul cătun, dar nu vă imaginați un sat în toată regula; cred că sunt maxim 2-3 familii în fiecare cătun de acest fel. Mi-a ieșit în cale prima gospodărie și, după semnele prietenoase ale proprietarei, aș fi putut sta și acolo, doar că voiam să ajung la Lola’s.
Am trecut prin niște grădini care păreau una singură – fără ziduri, fără oameni, o vale verde între munți înalți. Apoi am ajuns lângă micul lac și am întrebat o fată de cazare. Da, aveau așa ceva, de fapt eram chiar la Lola’s Guesthouse!
Cazarea însemna o clădire cu două camere într-o construcție din chirpici, ca într-o poveste, cu o livadă de caiși în jur. Peste tot, pe toate pietroaiele, erau înșirate caise la uscat, iar printre pomi erau mici snopi de ierburi frumos legate. Zici că ajunsesem într-un decor pentru un film idilic, dar de fapt așa trăiau oamenii pe acolo.
Familia la care am stat însemna vreo patru oameni, dintre care doi erau în etate, o căpriță și un dulău bătrân și foarte calm. Toaleta era departe de casă, aproape de munte, și era un loc pe care nu îți doreai să îl vizitezi prea des sau să mergi noaptea acolo.
În curte era un tapșan unde am luat cina și, alături, sub un copăcel și rezemat de o stâncă, era alt mini-tapșan unde m-am retras seara ca să stau în liniște. Fata care mă întâmpinase inițial și care era cea mai tânără de acolo mi-a adus repede o farfurie cu caise – niște caise mici de tot, dar atât de dulci și parfumate cum nu am întâlnit niciodată!
Când s-a lăsat seara, au prins lumina: cătunele nu au internet sau semnal GSM, dar au panouri solare cu care luminau camerele. În rest, totul părea să fie manual: se gătea afară, într-un ceaun, iar mâncarea a fost vegetariană, ceea ce m-a făcut să cred că nu aveau frigider sau alte electrocasnice care necesită electricitate continuă.
Am fost prima care s-a cazat la Lola’s Guesthouse. Doi americani din Los Angeles, care ajunseseră în cătun înaintea mea, s-au cazat și ei, luându-se după mine; așteptaseră ceva vreme să vadă cine mai vine, dar băieții din grupul meu nu se vedeau nicăieri (merseseră mai departe în Valea Jizeu, așa cum bănuisem).
Seara a venit celălalt grup care făcea același traseu ca grupul nostru (agenția Visit Alay avusese o cerere mare pentru perioada aia și mai formaseră un grup). Așa că seara ne-am strâns mai mulți pe tapșanul de la Lola’s Guesthouse, sub lumina de la panoul solar, undeva atât de departe de orice civilizație, încât nici mașinile nu puteau ajunge acolo.
Citește și: Muntele Suleiman din Osh
Cazare tadjică
Casele din cătun erau construite din chirpici, dar camerele pentru oaspeți arătau divin: covoare peste tot, un fel de dormitor larg fără paturi, în care seara gazdele au adus câte o salteluță pentru fiecare, cu pernă și pilotă, și am dormit foarte confortabil – trei într-o cameră, patru în cealaltă cameră.
Nu exista duș acolo, doar o chiuvetă cu un bidon ca să te speli pe mâini.
Drumul înapoi
După un mic dejun cu ouă ochiuri și gem bun de caise, am plecat să fac aceiași 7 kilometri prin munți, dar de data asta la coborâre, deci mai ușor. Aveam ore diferite de pick-up de la șoferii noștri și, în seara anterioară, am fost cam nedumeriți din cauza asta, dar fără telefonie și fără internet, nu ne puteam întreba ghizii.
Unul dintre grupuri trebuia să se întâlnească cu șoferul la 7 dimineața și s-au trezit cu noaptea în cap ca să ajungă la timp. Cuplul american avea mașină la 9 dimineața. Șoferul nostru fusese cel mai comod, ne programase pentru ora 10.
În ziua aceea urma să trecem prin niște porțiuni ale Pamir Highway la care se lucra – drumul era închis și se putea trece doar de trei ori pe zi, la anumite ore, de aici și orele diferite stabilite de șoferi (dacă nu treceai dimineața, puteai trece seara).
Am făcut tot traseul singură, toți ceilalți plecaseră înaintea mea, așa că mă așteptam să ajung la pod și 1) să nu fie nimeni acolo 2) să mă aștepte deja cei din grupul meu, care dormiseră în altă parte.
Dar, când am ajuns, i-am găsit pe americani acolo, destul de nervoși. Așteptau de o oră pe alți doi din grupul lor, care nu veniseră. Lângă mașina lor era altă mașină, cu un șofer pe care nu-l știam.
Am stat vreo jumătate de oră acolo, așteptându-mi și eu grupul, și când au apărut, erau și cu cei doi așteptați de americani. Dar mașina noastră nu se vedea nicăieri, nu înțelegeam ce păzea șoferul nostru, nu avea de gând să vină?
Și deodată, uitându-ne în mașina necunoscută, ne-am zărit bagajele înăuntru! Agenția ne schimbase șoferul și mașina și noi habar n-aveam! Am aflat mai târziu că șoferul tadjic din zilele anterioare a avut probleme cu mașina și, aparent, mașinile se schimbă cu tot cu șoferi.
Dar a fost mai bine așa, noul șofer mai rupea câteva vorbe în engleză și a reușit să ne povestească mai multe în două zile decât toți ceilalți în șapte!
Cum am călătorit în Pamir
Am călătorit cu Visit Alay, au multe grupuri Osh – Dușanbe sau Dușanbe – Osh la intervale frecvente, excursia se poate face în 9 sau 7 zile, eu am avut 9 zile, cu câteva opriri suplimentare pe drum.
Toată seria Pamir Highway
Pamir Highway: 9 zile pe cel mai epic drum din lume
Două luni prin Asia Centrală. Buget și lucruri utile
Pamir, ziua 1: Vârful Lenin, Lacul Tulpar și cazare la iurtă
Pamir, ziua 2: trecerea graniței în Tadjikistan, Karakul și Murghab
Pamir, ziua 3: tadjicii prietenoși din Alichur
Pamir, ziua 4: drumeție la 4777 metri pe Panorama Ridge
Pamir, ziua 5: Valea Wakhan și satul Zong
Pamir, ziua 6: castele, temple și sosirea în Khorog
Pamir, ziua 7: drumeție în Valea Jizeu
Pamir, zilele 8 & 9: afganii de la Afghan Bazaar
