Buget pentru India. Cât costă o vacanță de trei săptămâni și jumătate?

Cât costă o vacanță în India? Pentru mine trei săptămâni și jumătate au costat în jur de 1.600 de euro, aici intrând totul, de la transport, cazare, mâncare și suveniruri.

Traseu prin India

Am făcut turul Indiei, pe cont propriu, călătorind singură de la nord la sud și de la vest la est, într-o încercare de a vedea cât mai multe locuri, chiar și dintre acelea mai puțin vizitate de turiști. Traseul meu a fost New Delhi – Agra – Jaipur – Amritsar – Mumbai – Goa – Chennai – Bhubaneswar – Calcutta – Varanasi – New Delhi. Am avut o călătorie destul de lină, fără probleme majore, în care am căutat să călătoresc mai degrabă confortabil, nu cel mai ieftin posibil. Prin urmare și costul vacanței este unul mediu, probabil mai mic decât dacă aș fi cumpărat un tur de la o agenție.

Buget pentru India

Am mers în general cu avionul, doar de la Delhi la Agra și de la Agra la Jaipur am luat trenul. În rest la fiecare două-trei zile repetam ritualul aeroport – taxi – hotel – oraș – taxi – aeroport – avion și părea că viața mea va continua de-a pururi prin taxiuri și aeroporturi, țopăind dintr-un oraș în altul, negociind cu ricșarii, făcând fotografii și tăind elanul tinerilor indieni cu fraza ”no selfie, no snap”. Cele mai neplăcute lucruri din această călătorie? Mi-am luat țeapă cu niște hoteluri care arătau mai bine în fotografii, decât în realitate, iar un indian a încercat să mă înșele la rest cu vreo 50 de rupii (echivalentul a 3 lei). Am suportat destul de greu clima și uneori mă întorceam la hotel la amiază ca să îmi revin sub adierea aerului condiționat, iar la un moment am răcit de la combinația caniculă – apă rece – aer condiționat, însă mi-am revenit după 2-3 zile.

Deși mi s-a părut că India este o destinație turistică în care lucrurile sunt destul de organizate (chiar dacă sunt organizate în stil indian) și poți naviga cu prepaid taxi, autoricșe și avioane fără să îți bați capul foarte mult, e nevoie de mai multă precauție decât în alte locuri – naivitatea (sau oboseala și lipsa de informații) se plătește scump (la propriu, în USD și EUR). Am auzit destule relatări despre experiențelor altor oameni cărora India li s-a părut copleșitoare din multe puncte de vedere și chiar nesigură, așa că decizia de a merge în India pe cont propriu trebuie bine cumpănită. În definitiv, nici eu nu m-am dus decât după ce m-am simțit destul de sigură pe mine pentru a face asta.

Viza

Pentru India îți trebuie viză, pentru care se poate aplica online (e-visa), detalii aici. E-visa se ia foarte ușor, trebuie să completezi un formular online și să ai o poză pregătită, răspunsul îl primești în 2-3 zile, după care trebuie să descarci de pe site o foaie cu care poți intra în India. La intrarea în India e-visa este procesată, ți se iau amprentele și ți se pune o ștampilă în pașaport. Toată procedura este greoaie și ia mult timp, cei care și-au luat viza de la ambasadă au trecut mult mai repede de controlul pașapoartelor (la ghișeele e-visa eu am stat o oră). E-visa costă 50 USD și se plătește online.

Bani și escrocherii

În India, turistul străin e văzut ca o vacă de muls bani: ești considerat ca fiind bogat (și în comparație cu majoritatea indienilor, chiar ești), iar prețurile sunt ajustate după ureche pentru a se potrivi acestei percepții. E ceva obișnuit să ți se ceară de câteva ori mai mult prețul unui serviciu sau produs și să nu știi niciodată cât costă, în realitate, ceva. De la un anumit prag încolo trebuie să accepți că nu vei plăti niciodată același preț ca un localnic și nici nu vei ști exact cât costă un lucru, pentru că prețurile nu sunt afișate nicăieri (în călătoria mea prin India am întâlnit o singură dată un magazin tip ”supermarket”, cu prețuri afișate).

Totuși, asta nu înseamnă că trebuie să accepți să plătești sumele pe care le cer ei – în India, ca și în alte țări din Orient, se practică negocierea, târguirea. Pentru europeni, mai ales pentru occidentali, e foarte neplăcut – mulți preferă să plătească decât să se târguiască. Personal, nu mi se pare ceva deosebit de greu sau neplăcut, am negociat acolo aproape toate cumpărăturile, mai puțin prepaid taxi sau mâncarea la restaurant. Secretul, cred eu, e să o faci cât mai relaxat – în general e vorba de lucruri sau servicii de care nu ai neapărată nevoie: suveniruri, ricșe. Dacă cineva îți cere un preț prea mare și nu vrea să mai lase din preț, e suficient să te prefaci că pleci – întotdeauna au cedat la trucul ăsta, pentru că și eu, și ei, știam că voi găsi încă 20 de ricșe trei metri mai încolo sau alte 10 magazine care vând același produs pe aceeași stradă. Uneori mi se spunea, referitor la o sumă de bani pe care o cereau, că ”this is peanuts for you”, însă peanut cu peanut a dat o vacanță nu tocmai ieftină, într-o țară care are faima, cred eu, nemeritată, de destinație turistică foarte ieftină. O fi ieftină India, dar pentru localnici – ca turist ajungi să plătești destul de mult.

Goods & Services Tax (GST): de la 1 ianuarie 2017, India a introdus un impozit pe servicii și bunuri care de obicei nu este inclus în prețurile afișate la restaurante sau în rezervarea la hotel, astfel că prețul plătit în final este mai mare decât cel la care te-ai așteptat. Taxa asta se plătește și în funcție de valoare – de exemplu dacă aveai rezervare la hotel până în 1000 de rupii pe noapte, nu mai plăteai taxa respectivă. Dacă valoarea depășea 1000 de rupii, se adăugat și taxa asta.

USD sau EUR? Le poți schimba pe ambele, dar am preferat să iau dolari la mine, sunt mai ușor de schimbat acolo, îi poți schimba și la recepția unui hotel după un curs stabilit de ei, pe loc. Am folosit în general cash, cardul l-am utilizat foarte rar, în aeroporturi sau pentru Uber.

Se practică și unele metode de păcălire a turiștilor pentru ca aceștia să cumpere servicii la prețuri mult mai mari decât cele obișnuite. Un fotograf pe care l-am întâlnit în Varanasi mi-a povestit cum la sosirea în India, obosit fiind, a căzut într-o capcană clasică pentru turiști: de la aeroport voia să meargă la gară să ia trenul spre Agra. Nu avea bilet de tren, iar taximetristul a început să îl prelucreze spunându-i că nu mai sunt bilete în ziua aceea, a intrat pe net la mersul trenurilor și la fiecare tren îi spunea că nu mai sunt bilete. ”Atunci cu avionul”, a zis tipul. ”Nu există aeroport în Agra”, i s-a răspuns (în realitate există). Până la urmă, obosit după zborul foarte lung, a acceptat să închirieze o mașină cu șofer, la un preț dublu decât cel practicat de obicei.

Vaccinuri, trusa de medicamente

Cu două luni înainte de plecarea în India am făcut o vizită unui medic epidemiolog și m-am interesat de vaccinuri. Am primit o listă de recomandări de vaccinuri, medicamente profilactice pentru malarie și alte recomandări generale. Am citit la alte persoane, care au stat în India mai multă vreme, recomandări care mie mi se par inconștiente, din categoria lui ”nu e nevoie să iei nimic, pentru nici mie nu mi s-a întâmplat nimic”. Cred în continuare că dacă ție sau mie nu ni s-a întâmplat nimic, este o întâmplare care are puțin de-a face cu riscurile de a te îmbolnăvi acolo.

Vaccinurile recomandate sunt cele pentru hepatita A (254 lei doza, ai nevoie de două doze), hepatita B (125 lei doza) sau cel combinat pentru hepatita A și B (221 lei doza, ai nevoie de trei doze), vaccinul pentru difterie, tetanos și poliomielită (161 lei doza) și cel pentru febră tifoidă (178 lei doza). Unele vaccinuri le-am făcut în copilărie, dar și-au pierdut efectul. Vaccinurile s-ar putea să fie mai ieftine cumpărate din farmacie, dar îți trebuie rețetă pentru ele.

În cele din urmă nu am mai făcut niciun vaccin și nu pentru că nu cred în eficiența lor, ci pentru că deja avusesem alte cheltuieli în perioada respectivă. Am ales, totuși, să iau medicamentul pentru malarie, pentru că de mușcătura de câine turbat mă mai feresc eu, dar de țânțari este mai greu.

Pentru malarie sunt trei variante de protecție: Eloquine, Malarone și un antibiotic. Antibioticul a picat primul de pe listă, trebuia luat zilnic și doctorul mi-a spus că nu-mi poate recomanda așa ceva. Malarone nu se găsește la noi în țară, așa că mai rămăsese Eloquine, care se găsește foarte greu. Am primit o rețetă pentru acest Eloquine și am început să colind farmaciile, ca să primesc peste tot același răspuns: nu aveau. Am încercat să îl comand online în UK, dar după ce răspundeam la niște întrebări și ajungeam să fac comanda, primeam mesajul că nu pot livra în România.

Salvarea mea a fost să descopăr o farmacie din Baia Mare – Farma Express, prin care poți cumpăra medicamente din străinătate (din Germania, Austria și Ungaria). Întâi trebuie să cauți medicamentul într-un catalog online, pentru că în alte țări sunt vândute sub alte nume, apoi completezi un formular la ei pe site, iar ulterior le trimiți prin curier sau poștă rețeta de la medic (dacă trebuie rețetă). Eloquine se comercializează sub numele de Lariam și asta am comandat la ei, am primit medicamentul în două săptămâni și a costat 220 de lei. Au și Malarone.

Auzisem multe lucruri rele despre Lariam, că te simți rău după ce îl iei (se ia o dată pe săptămână, în aceeași zi), că ai vise ciudate și că e interzis celor cu tendințe sinucigașe sau depresive, astfel încât îmi era aproape frică să îl iau. Însă nu am avut absolut nimic, nici măcar o indispoziție cât de mică. Nu știu în ce măsură m-a protejat acest medicament, dar știu sigur că am fost ciupită de țânțari: deși absenți în mare parte în nordul Indiei, au fost o grămadă în Chennai, unde m-au ciupit și de față, deși pusesem în priză un aparat cu pastile împotriva țânțarilor. Malaria nu este singura boală transmisă de țânțari – febra dengue este o alta, dar pentru care nu există nici medicamente și nici vaccin.

Spre norocul meu nu am avut probleme de sănătate, nici din astea de care mă temeam, ca malaria, nici altele (deși mai este timp să se manifeste). Am băut doar apă îmbuteliată sau de la dozatoare care aveau apă potabilă pentru consum (toate aeroporturile aveau așa ceva). Am mâncat și de pe stradă, nu foarte mult, dar am luat când mi-a fost poftă de ceva și locul mi s-a părut cât de cât curățel – în India așteptările privind igiena au fost mult mai relaxate decât acasă, mă mai enervam când vedeam că îmi aranjează prăjiturile în cutie cu mâna, dar nu am avut probleme cu stomacul din cauza asta.

Trusa de prim ajutor: pentru prima dată în viața mea mi-am cumpărat câteva medicamente de bază, ca să nu fiu nevoită să caut acolo în caz de urgență. Am cumpărat Emetostop (pentru rău de mișcare), Furazolidon (antidiareic), Claritine (pentru alergii, ăsta mi-a prins bine la un moment dat), Diclofenac (antiinflamator) și Baneocin (unguent antibiotic). Împotriva înțepăturilor de țânțari am cumpărat de la magazinul Himalaya de lângă Cocor DEET anti țânțari, concentrație 50% – nu l-am folosit foarte mult, pentru că uitam să mă dau cu el. Ce am uitat să iau a fost ceva pentru răceală, pentru că deși nu am avut malarie, hepatită sau dengue, am răcit.

Vremea

Am fost în India în septembrie, spre finalul sezonului ploios, care anul acesta a început mai târziu și s-a terminat mai târziu. Cu toate astea, nu am prins decât o ploaie scurtă în Jaipur și o zi ploioasă în Goa, când s-au rupt norii de dimineața până seara. A mai plouat și în Bhubaneswar, într-o noapte, dar asta a fost tot. Vremea a fost caniculară (35°C-38°C), cu umiditate ridicată, mi-a părut rău că nu mi-am luat prosopelul-batistă cumpărat în Japonia, unde am prins o vreme similară – pur și simplu eram tot timpul leoarcă, iar șervețelele nu mai făceau față.

Limba engleză

Ca fostă colonie britanică, aveam așteptarea nerealistă de a găsi mai mulți vorbitori de limba engleză pe acolo, dar nu a fost așa. În general cei care lucrau în turism în orașe turistice vorbeau bine engleza, șoferii de taxi mai puțin, iar ricșarii aproape deloc. În orașele cu puțini turiști străini (Bhubaneswar, Chennai), mi-a fost destul de greu să mă înțeleg cu personalul hotelurilor. În restaurante era așa și așa, oamenii obișnuiți de pe stradă nu înțelegeau engleza mai deloc.

Mâncarea

Mi-au plăcut multe feluri de mâncare, dar nu toate și spre final mă cam săturasem de mâncare indiană. Deși îmi place să mănânc și picant, nu am dat peste nicio mâncare care să fie atât de picantă încât să spun că nu mai pot, nici în nordul Indiei, nici în sud. Am avut parte de mâncare foarte picantă, dar pentru mine era ok, nu pot să zic că m-a uimit din punctul ăsta de vedere. Ce m-a obosit spre finalul călătoriei a fost cantitatea de condimente pusă în absolut orice, senzația de a întâlni aceleași arome în toate mâncărurile, pur și simplu mă plictisisem.

Mi-a plăcut mâncarea din Goa: multe fructe de mare, pește. În rest am mâncat din toate, chiar și mâncarea săracului vândută la toate colțurile de stradă – samosa, un fel de piramide din aluat umplute cu legume, se puteau mânca simple sau cu un sos condimentat în care înmuiai bucățelele. Am încercat înghețata din Amritsar – kulfi, care e un fel de budincă de lapte ținută la rece în conuri de metal, am băut și fresh-uri, am mâncat și fructe, în Mumbai era plin de diverse combinații de fructe exotice. Tot acolo am descoperit sucul de trestie de zahăr, care e foarte bun, aveau niște prese de metal și sucul era răcit cu gheață. Nu am pățit niciodată nimic, dar e și în funcție de noroc, presupun.

Zborul internațional

Am zburat cu KLM pe ruta București-Amsterdam-New Delhi, biletul a costat 417 euro cumpărat în ianuarie pentru luna septembrie. KLM (și nu numai ei) are diverse campanii cu bilete la prețuri accesibile, așa că fiți pe fază dacă vă interesează o destinație anume. Zborul București-New Delhi a durat 14 ore cu tot cu escală. Dezavantajul acestui operator este că faci același drum (București-Amsterdam) de două ori, dar biletul a costat puțin, așa că aspectul ăsta a primat.

La întoarcere avionul care trebuia să vină din Amsterdam a avut întârziere și în loc să plec din Delhi la 3.30 dimineața, am plecat la 5. Ambele zboruri intercontinentale au fost de noapte.

Zboruri interne

Am avut opt zboruri interne pe care mi le-am cumpărat singură de acasă, cu 1-2 luni înainte de plecare. Toate zborurile interne au costat, împreună, în jur de 300 de euro. Am zburat cu Jet Airways, Spice Jet, Indigo și Air India, toate au fost zboruri ok, cu avioane noi, în condiții similare cu cele din Europa. Aeroporturile din India sunt la nivel occidental, nu e mare diferență față de ceea ce cunoaștem noi, decât din punct de vedere al mâncării și procedurilor din aeroport: poți intra în aeroport doar cu un bilet de avion valid și un act de identitate (pașaport, în cazul străinilor), iar uneori nu te lasă să intri în zona de check-in decât cu 2-3 ore înainte de plecare. Pe de o parte era bine, era evident că se iau măsuri de siguranță, deși cam după ureche: verificau doar biletele și actele, dar puteai intra cu orice fel de bagaj. În alte țări cu risc ridicat, ca Egiptul, îți scanează bagajele și la intrarea în clădire.

O altă diferență e că dacă ai bagaj de cală acesta trebuie scanat înainte de a-l preda la check-in. Eu am avut un bagaj de mână și deși aveam limită de greutate și m-am stresat la primele zboruri din cauza asta (deja cumpărasem lucruri și bagajul meu avea 9-10 kg în loc de 7), nu mi l-au cântărit niciodată. Uneori la bagajele de mână, după verificarea de securitate, îți atașează o etichetă la bagaj care e verificată înainte de îmbarcare, dar nu era o procedură urmată peste tot.

Alte diferențe sunt în privința serviciilor din timpul zborului: Jet Airways îți oferă mâncare pe zborurile lor, Air India îți oferă un minisandviș și niște suc, ceilalți îți dau doar apă. Pe Spice Jet îți comanda fie în timpul zborului, fie în avans, mâncare caldă, eu am cumpărat o dată cu biletul de avion. Zborurile interne au avut între o oră și trei ore (cel mai lung, de la Amritsar la Mumbai, a fost de trei ore). Am căutat cursele pe site-ul Yatra, dar biletele le-am cumpărat direct de pe site-urile companiilor aeriene. Atenție: la aeroport trebuie să aveți la voi cardul cu care ați cumpărat biletul de avion – nu e verificat de fiecare dată, dar e cerut de multe ori, pentru a preveni fraudele.

Jaipur

Trenuri

Am mers de două ori cu trenul pe distanțe scurte, de la Delhi la Agra și de la Agra la Jaipur. În perioada în care căutam informații și verificasem rutele trenurilor, am descoperit că drumurile cu trenul durau nejustificat de mult și am renunțat la varianta asta ca mijloc principal de transport. Totuși, rămăseseră aceste două curse scurte pentru care am vrut să cumpăr bilet online. Dumnezeule! Nu am văzut niciodată un sistem mai idiot decât ăsta al indienilor, este practic imposibil să cumperi un bilet de tren online, străin fiind.

Procedura este următoarea: biletele online sunt emise de către IRCTC, care are un sistem idiot complex de înregistrare a utilizatorilor – după ce îți creezi contul trebuie să îl validezi cu un cod trimis pe email și cu unul trimis pe telefon. Atâta doar că sistemul lor nu permite folosirea numerelor internaționale, trebuie să ai un număr indian. Ori asta nu poți obține din străinătate și nici măcar în India nu poți, decât în condiții foarte grele. Dar ei spun că dacă ești străin să te înregistrezi așa, după care să trimiți mătăluță un scan al pașaportului către o adresă de email rugându-i să îți trimită un cod de validare pentru mobil și se rezolvă. Doar că nu prea!

Întâi am încercat să îmi creez contul. Am încercat de mai multe ori să îl completez, am reușit după a cincea încercare și am scris la adresa aia să îmi trimită codul. Mi-a răspuns cineva după câteva zile că am trecut în formular că locuiesc în Delhi (asta fiind singura opțiune pe care o putusem completa la momentul ăla) și că trebuie să îl refac. L-am refăcut corect (deja aveam experiență!) și le-am scris din nou. Nu mi-a mai răspuns nimeni timp de o lună, așa că într-un final am renunțat la idee.

Nu vă luați după cei care vă recomandă să cumpărați biletul de tren de la agenții de turism online, ca Yatra, Make my Trip etc.! Habar n-au despre ce vorbesc, toate agențiile astea te redirecționează la un moment dat către site-ul IRCTC care îți cere să te loghezi cu un cont creat după pașii menționați mai sus! O birocrație mai stupidă ca cea din India nu am mai văzut, sunt doar niște bilete de tren, nu un bilet spre următoarea cursă stelară!

În cele din urmă am cumpărat biletele la fața locului, de la niște agenți locali. Și ei au avut aceeași problemă la emiterea biletului de tren, dar și-au trecut propriul număr de mobil și s-a rezolvat. Biletul de tren se poate cumpăra și de la orice gară, fără comision ca la agenții. Există un birou special pentru străini, trebuie să completezi un formular (evident!) și să ai pașaportul la tine. Pentru că este un bilet de tren, nu așa, orice…

Gările: le-am văzut pe cele din Delhi (New Delhi Train Station și Nizamuddin), Agra și Jaipur. În Delhi gările erau mizerabile, cu lume de tot felul, în Agra și Jaipur parcă erau mai curățele. Trenurile cu care am mers eu au fost mult mai bune: Gatimaan Express, de la Delhi la Agra e cel mai rapid tren din India, a plecat la timp și a ajuns la timp, vagoanele sunt noi, cu aer condiționat, iar în timpul cursei primești mâncare ca pe avion – nu ceva senzațional, dar, oricum, mâncare și cafea. Singura neplăcere e că trenul pleacă din gara Nizamuddin, care e vai de ea.

De la Agra la Jaipur am luat un tren obișnuit, la clasa a doua care s-a întâmplat să fie vagon cușetă, deși eu am plecat din Agra la 7 dimineața. M-a exasperat trenul ăla, a făcut cinci ore până la Jaipur pe o rută ocolitoare, în condițiile în care distanța dintre Agra și Jaipur e aceeași ca între Delhi și Agra. Trenul era curat, deși nu foarte nou, aerul condiționat duduia încât a trebuit să îmi pun o haină pe mine. Dar astea nu sunt standardele pentru orice clasă și orice tren: la clasa a treia vagoanele nu au nici măcar geam, doar niște gratii care să te oprească să cazi din tren.

Taxiuri, motoricșe, autobuze

Prin orașe m-am deplasat mai mult cu taxiul (în general de la și către aeroport) sau cu ricșa, rar am luat autobuzul (în Goa, pentru că am stat în Panjim și acolo era autogara centrală) sau metroul (o singură dată, în Calcuta).

Ricșele, mai bine zis motoricșele, pentru că există și ricșe-biciclete propulsate prin pedalat, sunt omniprezente și relativ ieftine. Nu sunt cel mai comod mijloc de transport într-o climă tropical-musonică și nici nu se deplasează foarte repede, dar pentru distanțe scurte sunt ok. Prețul unei curse se negociază – după 2-3 zile în India îmi făcusem propriul sistem de calcul: mă uitam pe hartă să văd ce distanță era și calculam 100 de rupii la 4-5 km. Dacă mi se cerea mai mult, nu acceptam, dar nu prea era cazul, dacă mă vedeau că plec acceptau prețul oferit de mine. Singurul oraș în care taxiurile erau peste tot și nu prea vedeai ricșe a fost Mumbai, tot acolo am avut parte de prețurile cele mai apropiate de realitate. De asemenea, nu negociam dacă mi se cerea prețul la care mă gândisem și eu, chiar dacă era, probabil, mai mare decât prețul pentru localnici. Nu mă deranja să câștige mai mult de pe urma turiștilor străini, doar să fie cu măsură.

La ricșe, ca și la taxiuri, sunt mulți băgăreți care încearcă să își vândă serviciile direct turiștilor – nu mergeam niciodată cu ăștia, mă uitam după vreun ricșar care își vedea de treaba lui și avea o față mai cinstită. Tactica mea era ”nu îi lăsa pe ei să te aleagă pe tine, alege tu cu cine vrei să călătorești” A funcționat bine, dar este o metodă care are dezavantajele ei: în general ricșarii care-și văd de treaba lor nu prea vorbesc limba engleză și era mai greu să mă înțeleg cu ei. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să dau peste șoferi de ricșe care nu știau engleza aproape deloc și nu știau nici unde voiam să ajung, așa că am fost nevoită să îi ghidez eu, folosind GPS-ul din telefon: ”Go straight!”, ”Prepare left!”, ”Turn right!” Pot să fac o carieră ca voce pentru GPS 😊

La sosirea pe un aeroport luam în general un taxi care să mă ducă la hotel, că nu aveam chef să caut adrese într-un oraș necunoscut. În India au un sistem numit prepaid taxi, disponibil în general în aeroporturi: niște ghișee unde te duci, spui unde vrei să ajungi, îți spun prețul, plătești și cu chitanța îți cauți șoferul și mergi la destinație. Nu mai trebuie să plătești nimic după aceea, nu a încercat nimeni să îmi ceară alți bani. Dar nici foarte ieftin nu e și în general mi s-a părut să stabilesc prețurile după ureche, nu calculând traseul de la A la B. Diferențele au fost mari între orașe, am plătit mai puțin pentru o cursă de 20 și ceva de kilometri decât pentru una de 10 km.

Uber, Ola. Uber e foarte popular în India și mai ieftin decât un taxi, pentru că tariful se calculeaza în funcție de distanță și nu îți cere nimeni mai mult pentru că ești străin. Dezavantajul e că ai nevoie de net ca să chemi un Uber, iar netul nu era disponibil peste tot (roamingul de date costă exorbitant). Ceva nou am văzut în Mumbai, unde în aeroport aveau un stand Uber cu două fete cu tablete care îți căutau șofer, îți dădeau numărul mașinii și te duceai afară unde aveau o zonă doar pentru Uber și așteptai mașina acolo. Am plătit cash.

Ola e o variantă mai populară decât Uber și există doar în India, e tot un fel de car sharing, diferența e că poți programa o mașină pentru o anumită oră, de exemplu dacă vrei să pleci spre aeroport la 4 dimineața și vrei să fii sigur că găsești ceva. Ca străin nu îți poți crea cont pe Ola pentru că îți trebuie număr indian de mobil, dar poți ruga pe cineva de la hotel să cheme o mașină pentru tine.

Cazarea

Mi-am rezervat singură cazarea pe Booking, aici am avut și surprize plăcute, dar și unele neplăcute. Acasă m-am uitat la zeci la hoteluri și mi-am schimbat rezervările de câteva ori, în funcție de buget, după care, o dată ajunsă în Agra m-am panicat că nu îmi vor ajunge banii (în nordul Indiei cheltuisem mai mulți bani decât mă așteptam eu) și mi-am schimbat o mare parte din rezervări. Pentru că le-am rezervat în grabă, pe telefon, mi-am luat și țepe: hoteluri care arătau bine în poze, dar oribil în realitate, hoteluri care arătau bine în poze, dar erau mult mai vechi în realitate.

Totuși, am dat și peste câteva hoteluri bune pe care le recomand (sunt din categoria medium budget sau 3 stele, nu hoteluri de lux):

Hotel Tara Palace, Chandni Chowk, Old Delhi

Hotel Tara Palace, Chandni Chowk, Old Delhi. Hotelul are dezavantajul (sau avantajul) de a fi plasat în Old Delhi, cartierul e dărăpănat, hotelul nu. E un hotel curat și cu servicii bune, micul dejun e inclus în preț și au și opțiune de mic dejun pentru străini (omletă, cafea, toast etc.) Transferul de la aeroport este și el inclus în preț, camerele sunt curate, au aer condiționat, televizor, wifi, room service. Am fost impresionată că în ziua plecării, pentru că trenul meu era la opt dimineața, m-au întrebat dacă îmi pot servi micul dejun la 6, când eu eram sigură că fiind în afara programului lor normal nu mai prind micul dejun. Cazarea a costat 5678 rupii (340 lei) pentru trei nopți.

The Coral Tree Homestay, Agra

The Coral Tree Homestay, Agra. Este o pensiune ținută de o familie, o casă cu două etaje și o grădină la mică distanță de Taj Mahal (se poate merge pe jos până acolo). Locuința este foarte colorată și frumos decorată, se vede că este un business de familie cu note personale. În preț este inclus și micul dejun, care e vegetarian și destul de fad, opțional poți lua la ei și cina, care este tot vegetariană, este mâncare gătită în casă de bucătăreasa lor, dar mie mi s-a părut cam plictisitoare: aveau mâncare de cartofi picanți, bame, orez, niște linte și niște dulciuri. Deși am avut o cameră frumoasă și tot locul era foarte primitor și plasat în cea mai bună zonă din Agra (care e un oraș foarte urât), nu mi-a plăcut că wifi-ul nu bătea până la etajul doi, unde aveam eu cameră, și nu aveam nici televizor, așa că seara, dacă nu voiam să mă uit pe pereți la șopârlele care vânau insecte, trebuia să stau la parter, în căldură, cu ventilatorul pornit ca să am un pic de internet. Cazarea a costat 4256 rupii (255 lei) pentru două nopți.

Hotel Kumkum, Mumbai. Este un hotel de trei stele, foarte aproape de Marine Drive. Camerele sunt micuțe, dar totul este nou și curat, condițiile au fost mai bune decât în Delhi. Micul dejun nu este inclus în preț, dar au un mic restaurant la ultimul etaj și poți comanda mâncare europeană sau indiană. La ei am folosit serviciul de spălătorie, mi-au adus lucrurile călcate și frumos împăturite. Ce nu mi-a plăcut a fost că hotelul e destul de zgomotos dimineața, când vin echipele de la curățenie. Cazarea a costat 2823 rupii (170 lei) pentru două nopți.

Mango Hotels Prangan, Bhubaneswar. Și acesta e un hotel destul de nou, cu condiții foarte bune, similare cu cele din occident. Micul dejun nu este inclus în preț, iar mâncarea tip bufet este pe stil indian (nemâncabil pentru mine, au leguminoase fierte, turtițe condimentate, supe și altele asemenea); în prima zi nu am mâncat decât ouă fierte și pâine cu gem, după aia am descoperit că pot comanda altceva din meniul lor și am apelat, din nou, la omlete. Personalul e foarte amabil și săritor, dar oamenii nu prea vorbesc engleză, m-am înțeles greu cu ei. Bhubaneswar nu e un oraș turistic și nu prea au turiști străini pe acolo. Cazarea a costat 4670 rupii (280 lei) pentru două nopți.

Scindhia Guest House, Varanasi

Scindhia Guest House, Varanasi. E un hotel situat pe malul Gangelui, condițiile sunt modeste, dar hotelul e curat și cu servicii foarte bune. Proprietarul e un om foarte amabil și probabil foarte bun gospodar, totul era bine îngrijit. Aici am avut o cameră fără aer condiționat, doar cu ventilator, dar a fost în regulă și așa. Micul dejun este inclus în preț și e pe stil european, hotelul are o terasă-restaurant cu vedere spre Gange, poziționarea este foarte bună. Cazarea a costat 1900 rupii (114 lei) pentru două nopți.

În afară de hoteluri, am stat și la câteva hosteluri – acestea, de multe ori, au condiții mai bune decât unele hoteluri pentru că sunt noi, au clienți tineri, din occident și sunt locuri mai ”cool” decât hotelurile. Hostelurile au și camere private, nu doar dormitoare comune.

Old Quarter, Goa. Hostelul e în centrul istoric din Panjim, capitala regiunii Goa. Am stat într-un dormitor pentru fete, hostelul are o cafenea foarte drăguță unde puteai lua micul dejun care e inclus în preț și e pe stil european. Aici problema a fost că le tot cădea curentul și după aia le cădea și netul. Cazarea a costat 1000 de rupii (60 de lei) pentru două nopți.

Zostel Chennai, Chennai. Am ajuns aici întâmplător, după ce cazarea rezervată de mine s-a dovedit a fi un dezastru. A trebuit să îmi găsesc un loc cât mai repede în seara aia și mi-am amintit că văzusem acest hostel pe Booking și părea ok, așa că m-am dus acolo. S-a dovedit o alegere mult mai bună, hostelul e într-un cartier curat, cu vile cu grădină, iar hostelul în sine e un loc colorat și drăguț amenajat, cu mulți tineri străini. Ce nu mi-a plăcut a fost că nu aveau plase de țânțari la geam și era plin de țânțari, am pus aparatul cu pastile împotriva țânțarilor, dar săracul nu a făcut față. Cazarea a costat 1100 rupii (66 lei) pentru două nopți.

LetsBunk Poshtel, New Delhi

LetsBunk Poshtel, New Delhi. Categoric cel mai hispetersc loc în care am stat în ultima vreme, e o clădire recent amenajată, cu condiții foarte bune, localizată în Hauz Khas Village, un cartier de hipsteri din New Delhi. Camere confortabile, amenajate modern, paturi mai largi decât cele obișnuite în hosteluri. Micul dejun este inclus în preț și au și o variantă europeană. Cazarea a costat 1000 rupii (60 lei) pentru o noapte.

Suveniruri

Agra și Jaipur au fost locurile în care am făcut shopping și a fost o alegere bună, în alte orașe nu am găsit aceeași ofertă generoasă ca în Jaipur, unde e plin de magazine. Am găsit și lucruri de calitate, dar și unele care doar păreau așa, însă mă prinsese febra cumpărăturilor și îmi era greu să mă opresc. În Jaipur am găsit niște rochii drăguțe, non-indian style, lungi până la glezne și cusute cu grijă, aveau multe modele interesant, se vedea că le croise cu imaginație – erau mai scumpe decât media și prețul era fix, dar am reușit să negociez un pic și acolo, dacă tot am luat două.

De la un alt magazin am cumpărat o fustă rajasthani foarte largă și o rochie care s-au dovedit amândouă de o calitate îndoielnică: din stofa fustei a ieșit culoarea, m-am trezit cu picioarele roșii după prima purtare, iar rochia fusese cusută complet aiurea. Pe astea nu le-am păstrat. Tot în Jaipur aveau multe obiecte (poșete, portofele) brodate – unele erau cam kitchioase, altele de-a dreptul frumoase. Mi-am luat o poșetă cu un elefant, feblețea mea. La Amer era un băiat care vindea o cuvertură cu elefanți colorați cusuți de mână, am fost tentată să o cumpăr, dar nu mai aveam loc în bagaj. M-a amuzat să văd același produs într-un magazin din City Palace din Jaipur la un preț de vreo șase ori mai mare.

În Agra aveau multe obiecte din marmură cu încrustații de pietre semi-prețioase și desene ca cele din Taj Mahal. Se vindeau și imitații de calitate proastă (un fel de cretă în loc de marmură), am avut noroc să nimeresc într-un magazin cu meșteri buni unde am stat și la povești, că nu aveau să îmi dea rest, și am descoperit că unul dintre ei avea o cumnată româncă 😊 Am mai cumpărat eșarfe, au multe modele din materiale scumpe, care acolo costă mai puțin ca în Europa, ceai, diverse prostioare. Nu mi-am luat sari, pe care n-aș fi avut unde să îl port, și nici condimente, cu care credeam că mă voi întoarce încărcată, pentru că la momentul plecării eram deja sătulă de condimente.

Adaptor priză

Nu eram sigură dacă o să am nevoie de adaptor în India, dar nu a fost cazul. Ca o particularitate, toate prizele indiene aveau întrerupător (întrerupător pentru priză, nu pentru lumină) – la început nu înțelegeam de ce nu se încărca telefonul când îl băgam în priză, până m-am prins că trebuie să o pornesc înainte. Ulterior mi s-a părut un sistem interesant și am tot căutat astfel de prize și la noi, dar nu există. Mi se par utile ca să poți întrerupe curentul la aparate care au lumină de veghe, care pe mine mă deranjează, fără să le scoți din priză de fiecare dată. Dacă știți de unde pot cumpăra așa ceva (eventual online), spuneți-mi și mie.

* * *

Cam atât despre vacanța din India, o să mai povestesc și pe parcurs. E greu să comprimi o experiență chiar și în 11 pagini, câte am scris până acum, dar am vrut să trec toate informațiile practice care ar putea fi de folos cuiva. Înainte de a merge acolo nu prea am găsit informații de genul ăsta, doar impresii și fotografii, care nu îți spun multe despre lucrurile cu care te întâlnești la fața locului.