Urumqi, nordul Chinei, este capitala Regiunii Autonome Xinjiang Uygur, cu multiple controverse legate de tratamentul populației uigure și a altor minorități etnice musulmane de către guvernul chinez.
Dunhuang – Yumen – Urumqi
Drumul până acolo a fost ca unul pe lună: 1000 de kilometri doar cu teren arid, pe care nu crește nimic, nu tu animale sau plante, izolat câte o pompă de țiței sau un rând de copaci la poalele munților. Doar trenurile rulează cu 243 km/oră prin peisajul dezolant.
A fost ca intrarea în triunghiul Bermudelor chinezesc. eSIM-ul nu a mai avut semnal, WiFi-ul a fost groaznic de prost, cu login cu număr de China, găsirea unui taxi la gară a fost dificilă, mai mulți șoferi au refuzat să meargă în direcția în care era hotelul meu.
Urumqi, „frumoasa pășune”
Urumqi este la poalele Munților Tian Shan și este considerat unul dintre orașele situate cel mai departe de orice ocean din lume. Numele se citește u-ru-mu-ciii, iar când mergi cu trenul i se zice Wūlǔmùqí, ca să fie totul mai confuz. Sunt 3.5 milioane locuitori, un amestec de uiguri, han-chinezi, kazahi și alte minorități etnice.
Numele „Urumqi” vine din mongolă și înseamnă „frumoasa pășune” sau „frumoasa pășune luxuriantă”. Numele reflectă peisajele bogate ale regiunii, deși, în prezent, Urumqi este un oraș mare și modern, iar drumul până acolo pare că trece prin deșert. Orașul a evoluat de la o oază și un punct de oprire pe Drumul Mătăsii la un important centru economic și cultural.
Am stat două nopți în Urumqi înainte de a pleca din China și a doua zi am dat o fugă în centru, să văd Pavilionul Roșu și Parcul Hongshan. Am străbătut tot orașul cu autobuzul, iar când am ajuns, am fost sigură că am greșit ceva – nu se zărea niciun deal și nimic care să anunțe vreun pavilion de orice fel.
Totuși, am luat-o pe o stradă și de abia în capăt a apărut intrarea în parc, pe care urci pe diverse scări până la acest pavilion cu priveliște panoramică spre oraș.
E și un parc de distracții acolo, dar cam asta e tot. Înapoi pe bulevard, am trecut pe la mai multe tarabe să văd ce au bun de mâncare. Pâinea naan se tăia în două și se ghiftuia cu tot felul de umpluturi vegetariene. Mai aveau samsa – plăcinte coapte, umplute cu carne de miel sau de vită, ceapă și condimente, dar și fructe uscate și nuci sau plăcinte cu cartofi.
În ultima zi am luat un taxi până la aeroport și am evadat din „paradisul” comunist. Mă gândeam să nu fie alte întrebări, dar a fost banal: încă o poză la graniță, o întrebare de la ofițer pe care n-am înțeles-o (a renunțat să mă mai întrebe când a văzut că nu vorbesc chineză) și m-am urcat în avionul pentru Astana.
„This network hates us”, mă anunțase VPN-ul în Urumqi, după nenumărate încercări de a trece de The Great Firewall chinezesc – a trebuit să îl trec fizic ca să mă întorc la ceea ce pentru mine e normalitate.
Cum ajungi în Urumqi
Am ajuns în Urumqi cu trenul din Dunhuang, cu schimbare în Yumen. Din Yumen am avut un tren de viteză medie, care în China înseamnă 243 de kilometri / oră. De la gară am luat un taxi, iar prin oraș am circulat cu autobuzul a doua zi.
