Am plecat spre Berlin cu trenul. Îmi place cu trenul, te urci în el, te uiți pe fereastră, te uiți la lume, mai citești, mai dormi și la final ai ajuns. Nu contează că sunt 30 de ore sau doar 3, procesul este cam același. Cu singura deosebire că eu am mers 30 de ore până la Berlin, nu 3, și era să mor de cald pe drum.
Sumar
Trenul București-Budapesta
București, 5.45 dimineața. M-am urcat în tren și mi-am ocupat locul la fereastră – locul din fața mea, că al meu era „cu spatele” și nu voiam să ratez bunătate de peisaj arhicunoscut, mai ales că aveam de gând să îmi reiau somnul cât de curând. Vagon din ăla open-space, înghesuit, în care n-ai loc să îți ții picioarele dacă ai ghinionul ca în fața ta să se mai așeze un cetățean. Cu chiu cu vai am moțăit așa, cu capul pe măsuța aia meschină dintre locuri și înfășurată bine cu un șal, că muream de frig, duduia aerul condiționat de îmi înghețaseră și picioarele. Habar n-aveam eu că urmă să mor de cald în curând și până în Norvegia nu voi mai avea ocazia să mă plâng de răcoare!
Pe la Craiova gălăgie mare în tren, a trebuit chiar să mă trezesc. O femeie răcnea pe lângă scaunele noastre, ceva legat de un loc, de niște bagaje, că ea plătise locul și voia să-și pună bagajul exact deasupra locului și nicidecum în altă parte, iar locul (al bagajului, nu al ei) era ocupat și dă-i și țipă și fă scandal cu o falcă-n cer și una-n pământ. Nici n-am apucat să mă dezmeticesc bine și să înțeleg ce se întâmplă că numai ce l-am văzut pe bărbatul ei cu rucsacul meu în mână, pregătit să îl zvârle cât colo ca să-și pună el ditamai geanta pentru care „cumpărase” loc!
M-am trezit brusc și i-am anunțat că ăla era locul meu și dacă fiecare bagaj trebuie să stea deasupra locului de pe bilet atunci rucsacul meu rămâne acolo unde e pentru că acolo stau eu! Iar ca să fie și mai clar lucrul ăsta m-am mutat imediat înapoi și mi-am pus bagajul la locul său. Această neașteptată schimbare de situație a luat-o prin surprindere pe femeie care a tăcut brusc. După câteva secunde de liniște consortul s-a trezit și a întrebat, cam debusolat, „Păi și eu unde-mi pun bagajul?”
Până la urmă l-a pus acolo unde a găsit un spațiu liber, așa cum procedează toți oamenii normali, și spre uimirea mea femeia nu a mai vrut să stea lângă noi, unde avea loc, ci i-a spus soțului să se mute mai în spate, motivând că „Eu nu vreau să stau lângă asta!” („asta” fiind eu). Imediat ce au plecat de acolo toți călătorii s-au apucat să comenteze incidentul, un bărbat din spatele meu a menționat că lui i-a plăcut că și cealaltă a fost rea („cealaltă” fiind eu), iar doi de alături, care până atunci vorbiseră doar despre viața de imigrant în Suedia și Danemarca, au dezbătut preț de un sfert de oră despre cât de nepoliticoasă a fost femeia aia, că ce, așa se intră undeva, cu scandal?
Ei și după întâmplarea asta a început să se facă tot mai cald în tren. Aerul condiționat funcționa, dar „nu mai făcea față caniculei”, cum ne tot repeta de fiecare dată conductorul de tren. Exact când se făcuse insuportabil de cald în vagon s-au întors și cei doi de mai devreme, venise cineva pe locurile pe care stăteau ei și au trebuit să se întoarcă. Ea ceva mai spășită, nu mai răcnea și părea aproape un om normal, s-a așezat lângă mine în timp ce el, consortul, s-a așezat pe locul din fața mea. Totul ar fi fost bine dacă un bărbat care stătea alături nu ar fi avut ideea genială de a-i face ei observații pentru scandalul de mai devreme. Atât i-a trebuit!
Aaaaaa, cum l-a făcut cu ou și cu oțet pe bietul nefericit, cum l-a amenințat că-l bate până îi saltă mucii, cum i-a închis gura cu câte un „șarap” bine țintit, gurile iadului se rupseseră și nimic altceva. Un sfert de oră de scandal ca la talpa țării, cum rar am ocazia să aud. Până nu a tăcut el, ea nu s-a lăsat intimidată, l-a făcut în toate felurile și atâta a răcnit de ne dureau deja urechile. Într-un final s-a lăsat tăcere, iar eu mă gândeam cum o să fie tot drumul cu ăștia, că mai aveam de mers ceva? Imediat ce a venit conductorul am tras cu ochiul la biletul lor. Ghinion! Mergeau până la Timișoara unde schimbau trenul pentru Jimbolia, iar trenul de abia trecuse de Herculane.
O oră mai târziu era deja infernal de cald. Cei doi și-au scos pachețelul de prânz, ea i-a spus lui să mănânce cu grijă, să nu facă firimituri pe jos (poftim?! tocmai făcuse un scandal monstru de două ori, dar îi păsa de… firimituri?!). Altă jumătate de oră mai târziu bărbat’su a început să se plângă de canicula din tren și-mi explica mie că nu se face așa ceva, că ei au plătit bilet și au dreptul la „condiții”, uitase că vrusese să-mi dea bagajul jos cu câteva ore în urmă, acum eram cu toții colegi de suferință și alta nu. Într-un final ne-am mutat unul după altul în vagonul restaurant: scandalagiii primii, că ei descoperiseră că acolo e mai răcoare, apoi eu și încă cineva.
La Timișoara s-au dat jos jumătate din călători, iar la Arad aproape toți, mai rămăsesem în vagon doar eu și un cuplu de străini și după ce am trecut granița s-au mai urcat niște unguri. Cald, nene, de puteai să fierbi niște ouă în atmosfera aia încinsă. Eu îmi făceam griji că voi pierde trenul de legătură, știam că am doar 15 minute între trenuri, până când m-am gândit să mă mai uit o dată pe bilet și am observat că de fapt aveam o oră și un sfert! Am ajuns în Budapesta cu 30 de minute întârziere și-am sărit iute din vagon ca să-mi găsesc trenul pentru Berlin. Era chiar pe linia de alături, desigur.
Trenul Budapesta-Berlin
Tot drumul verificasem vremea: în Arad fuseseră 34 de grade, în Berlin erau 37, iar în Budapesta mă gândeam că nu mai contau câte erau, pentru că eu urma să mă urc într-un tren „civilizat”, în care aerul condiționat chiar funcționează. Să nu-mi vină să cred când am urcat în vagonul pentru Berlin cât de cald putea fi! Nici vorbă de aer condiționat, acesta nici măcar nu exista, iar trenul stătuse în soare, se încinsese ca o tigaie de tablă!
M-am întins leșinată pe patul din compartiment și am așteptat. Și-am stat, și-am stat, și nici vorbă să plecăm din Budapesta. Până la urmă am aflat și motivul: soldații verificau actele tuturor pasagerilor pentru a depista călătorii clandestini – refugiați sirieni, în principal, pe care îi dădeau jos din tren.
Le-a luat 2 ore ca să ajungă la vagonul nostru, care era primul după locomotivă, și să ne ceară pașapoartele. Eu l-am întins prima și când a văzut țara a făcut un gest larg cu mâna, arătând către colegii de compartiment care erau toți foarte blonzi și cu ochi foarte albaștri, eu fiind brunetă cu ochi căprui, și întrebând: „Romanians?” Nu bre, nu vezi că arată ca niște olandezi? „Just me”, am șoptit eu.
S-a dovedit că erau și niște unguri în compartiment, iar când soldaților li s-a răspuns în maghiară nici măcar n-au mai cerut actele la verificat. „That’s because you are white”, a explicat ungurul fetelor olandeze. „Ha, ha, ha!”, au ciripit toți patru, ca oamenii care n-au avut în viața lor probleme de culoare. Alături, pe peron, așteptau refugiații care fuseseră dați jos din tren, un grup tăcut în haine ponosite, deși sunt sigură că în buzunare aveau cu toții iphone 6, iar pe sub pantaloni purtau chiloți Armani.
Am plecat pe la 10 seara, cu geamul larg deschis. Eu bineînțeles că aveam loc pe patul din mijloc, ăla pe care sufla vântul, cum pățisem și când am mers de la Erevan la Tbilisi și nu mai știam cum să stau, mă bătea vântul de-mi flutura părul în toate direcțiile. Până la urmă am făcut ce trebuia să fac, m-am mutat pe patul de alături, în care urma să urce cineva pe la Bratislava, și i-am făcut cadou slovacului patul suflat de vânt.
A fost un drum ciudat în noaptea aia, m-am trezit în tot felul de gări ca Praga, Cracovia, erau multe păduri întunecoase care defilau de-a lungul drumului și până a doua zi nu am fost deloc sigură dacă trenul meu mergea chiar în Germania sau fusese deturnat spre o destinație mai misterioasă. În cursul nopții ni s-au verificat încă o dată pașapoartele și s-a repetat povestea cu grănicerul care, după ce a văzut pașaportul meu, i-a întrebat pe ceilalți din compartiment dacă „Romanians?” „No, just me!!” Jesus…
Dimineața eram deja în Germania. Mă gândesc acum că dacă eu, care călătoream legal într-o țară în care mai fusesem deja, mă puteam bucura că ajunsesem acolo, cum s-ar fi bucurat refugiații ăia dacă le-ar fi reușit trecerea graniței? Trebuie că ai un sentiment rar de exaltare când îți reușește o astfel de evadare, spre o viață mai bună, și vezi pentru prima dată noua ta țară, „the promised land”. Pe geam se zăreau niște peisaje foarte frumoase, o vale foarte verde și un castel construit pe niște stânci: cred că era valea râului Elba, dar chiar dacă nu era, Germania e clar pe lista țărilor în care vreau să revin într-o zi.
Berlin: după 30 de ore de la plecarea din București ajunsesem acolo. Eram înfometată, obosită, transpirată, nu visam decât un duș rece și puțin somn, cât să-mi revin. Dar ghinion, la hotelul meu se făcea check-in la ora 15.00 și eu ajunsesem acolo pe la 13.00.
A trebuit să-mi las bagajul la ei și să plec în oraș – acum cred că am greșit alegând asta, aș fi putut rămâne să mă odihnesc pe o canapea din salon și ar fi fost mult mai bine, așa mi-am distrus prima impresie asupra orașului, nu mă puteam bucura de nimic, era foarte cald, mă uitam mereu după locuri în care să mă odihnesc puțin, mă întrebam „dar asta-i tot, pentru asta m-am obosit să vin până aici?” și într-un final, când am ajuns la Palatul Bellevue, m-am așezat pe iarbă și pentru câteva secunde am dormit. În momentul ăla mi-am spus „Gata! Trebuie să mă întorc, asta e o zi ratată”.
Și câte planuri avusesem pentru prima zi…, dar cu oboseala nu te pui, e o lecție învățată.
8 comentarii
Romanians?
Hm?
Radeam de controalele din tren 🙂
Bine ca ai ajuns inaintea imigrantilor!
am fost o singura data cu trenul de la Bucuresti la Viena, ca ratasem sa imi iau bilet de avion si, fiind inaintea Craciunului, iti imaginezi preturile. ei bine, calatoria asta cu trenul m-a invatat sa imi programez zborurile cu luni inainte. never again! oroare! am mai stat si cu frica in san, ca nu se inchidea usa cusetei, urletele de care povestesti si tu… brrrrrrrr.
povestea asta mi-a adus aminte de vremurile de demult cand mergeam des pe ruta timisoara-praga cu trenul Dacia. tot timpul ajungea noaptea la granite iar pe vremea aia vamesii unguri, slovaci si cehi erau invatati sa fie foarte rai: deschideau usa compartimentului si loveau cu putere in perete – PASS CONTROL!!!
Ce ticalosi 🙂
mie imi place sa merg cu trenul, aici fac adesea deplasari in tara pe calea ferata. insa unica mea calatorie cu trenul din Romania spre Viena m-a invatat sa imi iau biletele de avion cu multe, multe luni inainte :D! bine ca ai ajuns cu bine, sa vedem partea buna si anume ca ai avut subiect de povestit pe blog :D!