Transportul public în România, moartea pasiunii

Sinaia – București, 90 de minute, Sighișoara – București, 80 de minute, sunt doar câteva din întârzierile de care am beneficiat la cele mai recente călătorii cu trenul. Iarna năprasnică fără pic de zăpadă din acest an a ridicat mari probleme locomotivelor românești care n-au mai putut face față uscăciunii și temperaturilor peste medie și s-au oprit în plin câmp!

Sigur că în ultimii 20 de ani condițiile de călătorie cu trenul s-au mai ameliorat – acum avem vagoane noi, cu climatizare și prize (care funcționează de la caz la caz, că dară nu toate liniile sunt electrificate), cu toalete în care mai găsești uneori săpun (cu toate că nu mai vreau să urc în viața mea într-un tren săgeată, la ce duhoare venea din mijlocul vagonului unde era toaleta), iar bilete poți cumpăra și electronic, nu numai la coadă de juma’ de oră la ghișeu, în gară.

Altele însă au rămas la fel, dacă nu chiar mai rău: e greu să găsești o altă țară europeană în care gările să fie atât de neprietenoase cu călătorii, fără o sală de așteptare (încălzită!) pentru pasageri, murdare, cu o singură încăpere care servește drept sală de așteptare, hol de trecere și adăpost pentru oamenii străzii în același timp și unde cei care-și așteaptă trenul îngheață de frig în curentul care se formează între ușile larg deschise. Respectul pentru pasagerul care plătește biletul și ar avea dreptul să beneficieze de niște condiții civilizate este aproape egal cu zero. Da, mai sunt și excepții, mi-a plăcut gara din Sighișoara unde ușile chiar se închideau și era curățenie și cald, dar în rest Dumnezeu cu mila.

A, te-ai săturat de trenuri și vrei să încerci alternativa microbuzelor și autocarelor? Ha, ha, ha! Păi aici haosul este și mai mare. În primul rând în România secolului 21 nu prea există autogări. Sau există, dar sunt prea multe, împrăștiate peste tot și nicăieri, ia ghici și le găsește dumneata, care nu cunoști orașul! Crezi că sunt obligatoriu lângă gara? Nț, nț, nț, mai încearcă o dată, mai sună niște prieteni. Ca să nu mai zic că autogările astea sunt mai degrabă niște parcări în care se înghesuie diverse microbuze, fără vreun avizier care să te anunțe ce curse sunt sau alte facilități moderne.

Autogară se numește și locul ăla de pe stradă de unde pleacă cursele unei anumite companii, loc pe care îl afli întrebând în stânga și-n dreapta cetățenii urbei, până îți sare unul mai amabil în ajutor (“acolo, lângă banca aia cu galben” este un indiciu destul de util, pentru că altfel, în afară de galben, pe trotuarul respectiv nu este nici un semn care să arate că de acolo ar pleca altceva în afară de-o pungă fluturând în vânt). Dar ce pretenție, dom’le, să te aștepți la panouri indicatoare într-un oraș capitală de județ! Doar toată lumea știe că de acolo pleacă “cursa”!

Iar vehiculele, să nu mai vorbim. În general microbuze de câte 20 de locuri, destul de înghesuite, cu scaune care n-au auzit în viața lor de centură de siguranță și cu pasageri care sunt nevoiți să circule ore în șir în picioare, ținându-se de o bară improvizată cu 3 șuruburi în tavan, dacă nu mai sunt locuri. De la Timișoara la Oradea doi tineri au călătorit așa pentru că era musai să prindă nu știu ce cursă către Satu Mare – ea era tot mai lividă de la un minut la altul și la un moment dat l-a rugat pe șofer să oprească și a vomitat lângă drum. I-am spus soțului (sau prietenului) că îi pot da niște pastile pentru răul de mișcare (luasem deja vreo 2 și ceva mai târziu cred că am luat și-o a treia), dar am aflat că ea era de fapt însărcinată.

În sfârșit, după nu știu ce Chișinău Criș (când am auzit prima dată că mașina merge la Chișinău am înghețat pe loc, mă și gândeam ce toantă sunt că în loc s-o iau spre Oradea am luat-o spre Chișinău…) cineva s-a dat jos și s-a eliberat un loc, o doamnă care a urcat vroia să ocupe locul ăla și nu unul din spate pentru că și ei îi era rău pe drum, negocieri, discuții… Șoferul, împăciuitor, a rugat un nene care stătea în față să se mute el în spate că “uite, muierilor ăstora le e rău”, dar nenea s-a plâns că și lui îi e rău în spate și până la urmă însărcinata a stat jos, iar muierea cealaltă a stat în față, lângă șofer, pe un scăunel pliant. Hăndrălăul care ședea pe scaunul din fața mea nici măcar n-a clipit.

Iar asta n-a fost singura cursă cu pasageri care au mers în picioare, deși parcă nu era voie să se circule așa, sau am reținut eu greșit? Sigur că zici mersi că există și cursele astea pentru că trenurile au programe absurde uneori, cu plecări pe la 5 dimineața sau cu legături foarte proaste sau inexistente. Iar dacă adaugi și întârzierile cu care vin la pachet e imposibil să îți faci un traseu cu tren de legătură pentru că garantat îl vei pierde. Alternativa? Ia-ți mașină, arde benzina sau stai acasă!

Țările în care transportul public e bine dezvoltat mi se par acum culmea civilizației. Nu e de mirare că prefer să vizitez străinătatea decât propria-mi țară dacă biletul de avion e uneori mai ieftin decât biletul de tren, iar ca să ajung de la A la B trebuie să fac ditamai echilibristica… România e o țară în care ești împins de la spate să-ți iei mașină: împins de cutumă (este un simbol al “reușitei”, numai sărăntocii n-au mașină), de distanțele mari, de lipsa unei alternative decente. În orașe murim asfixiați de noxe, iar pe șosele cică “viteza ucide”, deși eu aș zice că omul ucide mai vârtos.

În sfârșit, măcar vor interzice ăștia autostopul, fir’ar ei să fie de evazioniști care circulă cu “ia-mă nene” în loc să meargă pe jos…