Și tramvaiul e tot un fel de tren

”Toată lumea să știe că acest tramvai e posedat”, scrie în tramvaiul în care tocmai m-am urcat pentru o plimbare până la Cișmigiu. Posedat, da, dar să știm și noi de cine! Poate de duhul verii, care-l bântuie pe septembrie cu temperaturi de vară. Sau de cel al bătrâneții, după cum saltă tramvaiul pe șine, tremurând din încheieturi la fiecare curbă.

Mă grăbesc să postez pe Facebook găselnița cu posedarea, când mă trezesc cu o mână care îmi întinde o monedă de 50 de bani și-un om care bâiguie ceva. „Ce doriți?” Răspunsul e neclar, fața transpirată e prea aproape de mine, moneda strânsă de degetele murdare strălucește în aerul fierbinte. „Poftim?!”, îl mai întreb o dată, fără să înțeleg deloc ce vrea. Mă dumiresc într-un final că-mi cere bani, dar intruziunea prea bruscă în spațiul meu personal m-a cam speriat. Refuz, vreau doar să îl văd plecat de lângă mine, cât mai repede.

Trecem pe lângă case frumoase în paragină, ruine izolate în spatele unui gard, graffitti colorate pe pereții caselor, oameni stând în poartă, ca la țară, uitându-se cum trece lumea pe lângă ei. Pe strada Cobălcescu, aproape de intersecția cu Știrbei, se găsește o bucată de Veneția pe arcada unei case. E o pictură pe care o poți rata ușor, o zărisem cu o săptămână în urmă din tramvai și-mi propusesem să o fotografiez mai de aproape. Într-una din dughenele din clădire niște ochi mă privesc cu indiferență cum fac fotografii. Cu o pictură nu se schimbă un oraș, e adevărat, dar se schimbă impresia noastră despre el. În cea mai banală plimbare prin București îți ies în cale tot felul de lucruri neașteptate: tramvaie posedate, Veneții, graffiti ca-n povești și garduri verzi. Iar ca să le vezi trebuie doar să privești.