Secretul unui weekend reușit e să găsești un loc cu vedere frumoasă, cafea bună și localnici la a căror conversație să tragi cu urechea. Eu am găsit un astfel de loc în Piața Unirii din Timișoara, după mine cel mai frumos loc din oraș.
Am stat acolo și când a fost soare și frumos, și când a fost urât, cu o păturică trasă pe genunchi și sorbind dintr-un cappucino. Am aflat cum e viața prin Germania, dar și prin județul Arad, cum prieteni din copilărie alergau, pe vremuri, în jurul pieței în timpul orelor de educație fizică, le-am ascultat accentul tărăgănat care m-a enervat atât de tare la mine și… am zâmbit. De ce oi fi vrut atât de mult să plec cât mai departe de vestul țării? Însă adevărul e că nu am fost niciodată o adevărată ”bănățeancă”, ci o venetică căreia îi place în București.
Viitoare Capitală Culturală Europeană în 2021, Timișoara e un oraș care trebuie vizitat acum, cât încă nu sunt foarte mulți turiști, doar câte un rătăcit ici și colo, și cât încă orașul își păstrează aerul un pic somnoros, ca-n provincie. Zic asta în sensul bun, că m-am plimbat pe acolo în zi de sărbătoare și aproape totul era închis – o dată ce vor începe să vină turiștii, străzile se vor umple de lume și-o să primeze interesele lor.
Piața Operei, centrul orașului, e probabil cea mai cenușie și kitchioasă zonă – clădirile, altădată frumoase, se sfărâmă sub privire trecătorului (la propriu, tencuiala fiind roasă vizibil), culoarea incertă care le acoperă a văzut, probabil, vremuri mai bune acum vreo 200 de ani, iar piața e decorată cu căsuțe de lemn care vând te miri ce, de la clasicul kurtosz kołacz până la iepurași de pluș. În fața catedralei tronează un semn mare și roz, care zice ”Check Out Timișoara”, ceva legat de capitala tineretului din România.
Centrul comercial Bega, unde m-am dus să mănânc la împinge tava de la ultimul etaj, e probabil cel mai mort centru comercial al țării. Mai bine se prezintă Iulius Mall, o construcție haotică unde urci scara printr-o parte a mall-ului și, ca să poți continua urcarea încă un etaj, trebuie să străbați toată clădirea până în celălalt capăt.
Canalul Bega, cu ceva potențial navigabil, e atrăgător și cu multă verdeață pe mal, însă singura distracție sunt câteva hidrobiciclete. Un vaporaș care să facă turul orașului ar fi fost o idee faină, în special pentru lunile calde care stau să vină, dar nivelul apei pare prea scăzut pentru așa ceva.
În schimb, plimbându-mă prin Cartierul Cetate nu m-am putut opri să remarc ce curat e orașul și ce bine gospodărit e. Sigur, am văzut și gunoaie prin zone mai puțin centrale, dar, în general, Timișoara arată bine.
Cetatea s-a dezvoltat încă din secolul al XII-lea. Un imbold important în evoluţia ei a fost construcţia castelului de către regele Ungariei, Carol Robert de Anjou între 1307-1315. „Urmaşul” acestui castel este Castelul Huniade, ce găzduieşte Muzeul Banatului de azi. La 1552 cetatea Timişoarei a fost ocupată de turci. În 1716 trupele imperiale austriece, aflate sub conducerea prinţului Eugeniu de Savoya, reuşesc eliberarea oraşului. Are loc demolarea vechii cetăţi otomane şi construirea uneia noi, stelate, inspirată în bună parte după modelul cetăţilor Vauban. La adăpostul zidurilor apare „oraşul interior”, cu un sistem riguros de străzi, foarte modern pentru acea vreme. Acest sistem se păstrează şi astăzi aproape integral, în ciuda faptului că zidurile de apărare ale oraşului au fost demolate după 1892.
În Piața Unirii clădirile au fost, în mare parte, renovate, iar străzile din jur au comori pe care le poți descoperi la pas, precum Biblioteca Klapka – prima bibliotecă publică de împrumut cu sală de lectură din Imperiul Habsburgic, acum o sală de expoziție cu o curte în mijlocul căreia crește, falnic, un arbore verde.
Timp de trei secole, piața a devenit locul unor manifestări religioase, parade militare și alte evenimente politice și culturale de prestigiu. Fronturile pieței au fost ocupate de unele dintre cele mai de seamă instituții ale orașului. Astăzi piața reprezintă cea mai importantă rezervație de arhitectură barocă din oraș. Cele mai însemnate clădiri sunt cele două catedrale, cea romano-catolică și cea ortodoxă, astăzi sârbească, precum și Palatul Baroc și Monumentul Sfintei Treimi, toate aparținând stilului baroc – exceptând unele elemente ale bisericii ortodoxe, care sunt în stil clasicist.
Ceva mai departe am descoperit Bastionul Maria Theresa, numit așa în onoarea cunoscutei regine. Un alt loc plăcut, mai atrăgător vara, când înfloresc trandafirii, este Parcul Rozelor.
Spre sfârșitul secolului al 19-lea, pe actualul amplasament al parcului, Wilhelm Mühle și Wenceslas Franz Niemitz, arhitecți peisagiști renumiți și cultivatori de plante ornamentale, puneau bazele unei întinse grădini – Grădina Regală de Trandafiri de la Timișoara. Trandafirii Timișoarei erau exportați în întreaga Europă, deseori spre destinații precum Viena sau Budapesta.
În mare, o zi vă ajunge să vizitați Timișoara – după prima zi nu prea am mai știut ce să fac pe acolo și-am preferat să revin unde mi-a plăcut: în Piața Unirii, pentru cafea pierdut vremea, și în Piața Libertății, pentru privit porumbei 😊
Lucruri utile
Transport: Am zburat la Timișoara cu Ryanair, biletul de avion a costat 90 de lei. Mai problematic a fost cu transportul de la și la aeroport. Există un autobuz care circulă din oră în oră (biletul costă 2,5 lei), dar pe care l-am ratat, și taxiuri. Un taxi până în oraș costă în jur de 40 de lei (2,19 lei / km în oraș, 2,79 lei / km în afara orașului) – mașini curate, cu șoferi civilizați. La plecare am încercat Uber – aveam avion la 6.50 dimineața și nu mă așteptam să găsesc un șofer la ora 5, când am plecat spre aeroport, dar am avut noroc – cursa a costat 35 de lei (1,75 lei / km).
Cazare: am stat la Casa Clara, o pensiune de familie, aproape de Iulius Mall. Prețul unei camere (cu baie separată) a fost 68 de lei.
