Din Goa am traversat India în partea cealaltă, în Tamil. Voiam să văd și sudul Indiei, atât de diferit de nord, și am aterizat în Chennai, despre care nu știam mare lucru.
De la bun început lucrurile au mers prost și până în momentul plecării mele din Chennai nu m-am putut apropia de orașul ăsta: a fost începutul sentimentului de ”tired of India” și tot ce reprezintă ea. Astfel de momente apar chiar și într-o călătorie scurtă, cum de fapt este una de trei săptămâni: ți se face dor de casă, de mâncarea de acasă, de confortul de acasă, de familiaritatea lui acasă. În Chennai totul mi-era străin.
Chennai
Rezervasem un hotel care în fotografii arăta decent, dar când taxiul a ajuns acolo am văzut că era un cartier destul de prost. Șocul a fost când am intrat în hotel: arăta mizerabil, doi băieți făceau pe recepționerii și s-au oferit să îmi arate camera înainte de a o achita. Bine că m-am uitat, pentru că atunci când am văzut-o am fost șocată de cât de jegoasă era! Ăla nu era un hotel pentru turiști, nu era un hotel pentru mine!
Am plecat imediat, dar eram îngrijorată: ajunsesem în Chennai seara, nu aveam internet, nu cunoșteam pe nimeni și trebuia să găsesc un hotel cât mai repede. Am zărit un alt hotel în apropiere și m-am dus acolo. Am cerut să-mi arate camera: părea decentă, dar sărăcăcioasă, însă deja eram speriată că nu voi găsi altceva. Am plătit camera, i-am lăsat tipului de la recepție pașaportul și m-am dus în cameră.
O dată ajunsă acolo, nu mai eram așa sigură că am ales bine. Nu eram mizerie sau gândaci, eterna mea teamă, dar totul era atât vechi încât aveam impresia că nu voi dormi, de fapt, mai deloc noaptea aia. Ferestrele aveau gratii, iar hotelul se închidea noaptea cu o poartă cu lacăt, nu părea cel mai bun cartier din Chennai. Apoi am auzit pe cineva bătând în ușă și m-am panicat: ce căutam eu acolo?! Camera era plină de țânțari, nu mă simțeam deloc în siguranță, trebuia să plec de acolo cât mai repede!
A fost prima dată când am făcut un atac de panică, o experiență deloc plăcută. Bagajul l-am făcut în fugă, panicată să nu uit ceva pe acolo, m-am dus la recepție și i-am spus tipului de acolo că vreau să plec. I-a picat prost, a încercat să mă convingă să rămân, nu voia să-mi dea pașaportul și banii, până la urmă i-am spus că e suficient să-mi returneze doar 2000 de rupii din cât plătisem. Mi-am luat actele și banii și am zbughit-o de acolo.
Era trecut de nouă seara și aveam aceeași problemă: nu știam unde să merg. Mi-am amintit că atunci când căutam cazare dădusem peste un hostel care părea ok și avea și recenzii bune, l-am căutat pe harta offline și am găsit adresa. Următorul pas a fost să iau o ricșă și să merg acolo. Șoferul habar nu avea unde trebuie să ajungă, mă tot întreba de ”landmarks”.
De unde să știu eu unde erau ”landmarks” în Chennai, de abia aterizasem acolo! Până la urmă l-am ghidat după traseul pe care mi-l indica GPS-ul, ceva de genul ”next right, prepare left, keep going!” Am avut noroc la hostel: aveau un pat liber, hostelul era într-o vilă care arată foarte bine și erau mulți tineri străini pe acolo, chiar și cartierul era mai bun și mă simțeam în siguranță pe străzile de acolo.
Templul Kapaleeshwarar
A doua zi m-am dus la Templul Kapaleeshwarar, cel mai important din Chennai. Este templul lui Shiva și este construit în stil dravidian. Nu am văzut un astfel de templul în restul Indiei, bogat decorat cu figurine. M-am oprit după aceea la bazilica Sfântului Tomas, o biserică catolică și o apariție stranie în mijlocul unui oraș tamil. Amuzant a fost să observ că indienii procedau la o biserică creștină la fel ca la un templu hindus: se descălțau la intrare.
Chennai este pe malul Oceanului Indian – Marina Beach este plaja principală, o plajă naturală foarte lungă, cu nisip auriu și fin, pe care nu făcea nimeni plajă și nimeni nu făcea baie în ocean. Câțiva indieni se plimbau pe plajă ca să-și facă selfies, iar unul dintre ei a intrat puțin în apă doar ca să se închine. Ar fi fost un șoc pentru ei să vadă pe cineva făcând baie acolo, așa că mi-a pierit cheful de bălăceală, părea a fi ceva indecent în India.
În plus, mă cam săturasem de India în clipa aceea, visam la mic dejunuri europene și tot ce găsisem a fost un Subway pentru care am mers pe jos câțiva kilometri, disperată că nu îl mai găseam. Era cald și voiam acasă și am uitat chiar să fac poze pe plaja aceea, nu am nici măcar una! În sud oamenii nu prea înțelegeau engleza, când le puneai o întrebare bolboroseau ceva despre ”tamil”, devenise obositor pentru mine chiar și luarea unei ricșe, nu puteam comunica cu șoferul, așa că de obicei preferam să merg pe jos dacă era vorba doar de câțiva kilometri.
Seara m-am refugiat într-un restaurant scump cu mâncare proastă, era atâta praf și poluare în Chennai încât curtea aceea cu ghivece uriașe cu plante părea paradisul. Acolo, la o supă europeană, am început să meditez că în India ai nevoie de bani, să te ascunzi de mizerie și sărăcie în spatele lor. Indianul își rezervă simțul estetic doar pentru zeități și bogătași – nu-mi dau seama dacă nu sunt unul și același lucru. Sărăcia nu e același lucru cu urâțenia, una nu o implică neapărat pe cealaltă, dar în India sunt strâns legate între ele.
Până la urmă cred că n-am văzut nimic din Chennai, dar oare sunt așa de importante obiectivele turistice? Sau e mai important pur și simplu să fii, tu într-un oraș, fără presiuni că ”trebuie” și ”must see”?
