Îmi pare rău că în vizita mea prin Japonia n-am făcut fotografii la fiecare pas, cum fac începătorii în ale fotografiei sau călătoritului – am văzut mai multe lucruri decât cele care apar în poze, dar cred că, pe undeva, am preferat să mă bucur de ele cu ochii, decât cu lentila camerei foto.
Ultima seară în Osaka cu plecare înapoi spre Tokyo, tot ”by bus”, desigur, autocar de noapte mai exact. Pățită fiind de data trecută când nu am găsit stația de plecare a autocarului și am alergat disperată pe străzi până a binevoit providența să mă ajute cu un indiciu, m-am dus din timp la gara din Osaka – cea principală, nu JR station, pentru că sunt două. Nu știu dacă v-am mai zis, dacă da atunci vă mai zic o dată: în Japonia gările nu sunt niște locuri insalubre unde se adună homeleșii orașului, iar mirosul de gunoaie și urină te face să vomiți, nu, în Japonia gările sunt un fel de ”buricul târgului”, acestea sunt, în orașele mari, super-high-tech, cu magazine ale mărcilor de lux și locuri de odihnă și relaxare care ar face să roșească și mall-urile din București. Vorbesc în special de gara din Osaka aici…
Care erau șansele ca în cea mai aglomerată zonă din Osaka, la mii de km de casă, după ce, vreme de două săptămâni nu întâlnisem nici măcar un singur român în Japonia, să aud, deodată, un radio din România și hituri românești la difuzor în timp ce mă plimbam prin Dōtonbori?!? Șanse zero, aș fi spus inițial, cu toate astea chiar așa s-a întâmplat!
Și iată-mă în ultima zi în Osaka – seara târziu aveam autocar spre Tokyo, dar până atunci o zi întreagă de colindat. Unde să mă duc? M-am uitat în ghidul orașului și am hotărât ca dimineața să merg în Tennōji – erau niscaiva atracții turistice pe acolo, templul Shitennō-ji și altele. Însă când am ieșit de la metrou parcă aterizasem într-un fel de Big Berceni, nu era nici pe departe Osaka cosmopolită și modernă cu care mă întâlnisem până atunci: clădiri mari, dar cam prăfuite, un trafic infernal și un parc bătrânicios cu o grădină zoologică înăuntru.
După ce m-am întors din Kobe am găsit insulița asta în mijlocul unui cartier de clădiri de afaceri și acolo am rămas! Nu am făcut nimic, m-am odihnit și m-am uitat la puținii japonezi care stăteau și ei pe iarbă. Ba chiar cred că am văzut și un „homeless” sau doi, semn că nu s-a creat încă nicăieri societatea perfectă în care totul e roz și zboară.
Osaka a ajuns mai mult întâmplător în traseul meu pentru Japonia. Voiam să merg la Hiroshima și la Miyajima, dar distanța prea mare care însemna alt drum obositor cu autocarul, noaptea, și alți bani cheltuiți m-au făcut să mă răzgândesc. M-am uitat pe hartă și am văzut, la doi pași de Kyoto, al doilea mare oraș la Japoniei – Osaka – și am hotărât să merg acolo.
A călători cu shinkansenul (tren de mare viteză, numele se traduce, literal, “linia noului trunchi”) prin Japonia este o experiență la care eu inițial renunțasem, din cauza costurilor. Pentru că un JR Pass este destul de costisitor (195 Euro pentru o săptămână sau 311 Euro pentru 2 săptămâni), iar un bilet cumpărat la fața locului e destul de scump și el, dacă e pentru distanțe lungi, am preferat ca între Tokyo și Kyoto și între Osaka și Tokyo să călătoresc cu autocarele Willer.
La început de tot îmi propusesem să experimentez cele două tipuri celebre de cazare japoneză: hotelurile capsulă și ryokanurile. De love hotels nu m-am putut apropia pentru că-n primul rând nu le găseai pe booking.com și-n al doilea urma să călătoresc singură, deci ce rost avea? Am rezervat, deci, ryokanuri la greu, pentru că erau așa de “tradiționale”, dar cum nu-mi permiteam ryokanuri de sute de dolari pe noapte, am ales unele mai accesibile, adică ieftine. Printre ryokanuri am mai strecurat câte o capsulă, ca să nu mă plictisesc.